Intai am crezut ca e vorba despre o „pasa proasta” asa cum a mai avut si alte dati. Doar a fost sanatos in ultimii 2 ani ( pe cat se poate de sanatos dat fiind trecutul lui ).
Am aflat a este vorba despre rinichi cand analizele au iesit foarte proaste si medicul mi-a zis ca nu mai are sanse. Nu l-am crezut. Am negat ca ar putea fi pe bune de data asta. A mai fost rau , foarte rau, in pragul mortii si acum doi ani. Si a scapat miraculos.
Am urmat tratamentul linistita zile lungi cu perfuzii datatoare de viata si speranta .Eram increzatoare in ajutorul divin, in miracolele ingeresti.
Am chemat un prieten si , impreuna, am lucrat cum am stiut mai bine spre a-l pune pe picioare, influx de lumina , de iubire , de bine.Deschidere de chakre, conexiune cu Divinul si lumia, curatare de negativ , de programe pe Adn si stramosi etc. Cam tot ce am simti atunci. Si-a revenit pentru doua zile pe jumatate incepand sa se atinga de mancare. Am zis : gata, trecem si de asta. Facem o pauza si refacem analizele.
In pauza de o zi jumate a devenit iar apatic si slabit . Atunci s-a instalat in mine indoiala si in acelasi timp o farama de acceptare ca acesta ar putea fi sfarsitul. Doctorul continua sa fie sceptic. Eu continuam sa ma rog, sa aprind lumanari si de data asta sa spun : daca e voia sufletului tau sa mai ramai atunci Dzeu sa te ajute cum stie el pentru asta.
Acceptam usor usor ca s-ar putea sa nu iasa cum vroiam eu. Realizam cele doua parti din mine care se cam contrau: Omul si Divinul, Egoul si Sufletul.
Apoi , in ziua cu refacerea analizelor i s-a refacut de fapt, perfuzie. Analizele nu aveau rost si urma sa ma decid daca le vreau , a doua zi.
Nu manca nimic, era apatic in continuare si tot mai slab. Deja stiam in interiorul meu ca asta este. Ca nu mai am ce -i face, omeneste vorbind.
Zilele astea au fost o lupta intre a lasa controlul complet, a accepta complet si a nu mai face nimic si dorinta /speranta/proiectia pozitiva asupra vietii lui si starii de bine.Starea s-a inrautatit si am hotarat ca nu ii mai repetam analizele, iar medicul mi-a spus ca este deicizia mea daca mai continuam perfuziile sau nu pentru ca nu mai era vorba despre a-l putea salva ci doar de a trage de viata lui inca un pic. A fost prima oara cand mi-au curs lacrimi si am simtit un gol in interior. Doctorul mi-a zis sa nu plang acum pentru ca el ma simte si ii e greu….sa fiu tare si sa plang dupa, cat vreau. Stiam ca simte , stiam ca nu il ajut plangand insa lacrimile mele curgeau oricum, chiar daca stiam multe.
Am decis pe loc ca doar egoul meu mai vroia prelungirea vietii lui , era clar ca el nu-si mai dorea asta. Nu mai primea lumina, nu mai vroia. Cine sunt eu sa decid pentru viata lui, sa trec peste vointa lui ?
A urmat o noapte grea cu trezit din ora in ora pentru a-l ajuta sa bea apa si a-l supraveghea petru ca abia se tinea pe picioare. A doua zi dimineata era mai rau.
IN tot acest timp am anulat tot ce aveam de facut. Simteam sa ii fiu alaturi si atat. Sa il iiubesc si atat.
Intelegeam cu Sufletul ca asta este finalul de drum insa Omul din mine a cedat si luandu-l in brate spre dupa-amiaza a izbucnit in plans. Am plans la gandul ca nu va mai fi. Iar el statea cuminte , invelit in paturica lui , pe pieptul meu.
Tot omul avea o idee acolo undeva …ca daca as mai putea sa fac ceva, acea transfuzie de sange care l-a salvat ultima oara. Nu am rezistat si am sunat veterinarul care mi-a explicat inutilitatea acestui proces.
Atunci am simtit ca ma usurez. Ca ma eliberez. Ca nu mai am ce face, ca mintea nu mai are de ce sa traga. Apoi am zis : ” Te eliberez, te eliberez, te eliberez. Cand simti tu ca esti pregatit du-te, du-te acasa la Tatal tau si bucura-te ! Iti multumesc pentru iubire, pentru tot ce ai facut si -mi cer iertare daca ti-am gresit cumva” .
Am simtit ca ma linistesc si o usurare a coborat in sufletul meu. Simteam impacarea cu moartea. Apoi cu orele starea lui s-a inrautatit si am stiut ca in acea noapte va pleca. Am simtit pe Azrael ( Arhanghelul mortii, cel ce conduce sufletele dinolo) cum astepta alaturi de niste ingeri mici, un fel de ingeri pazitori ai lui sa -l calauzeasca mai departe.
Spre seara m-am asezat langa el , am pus mantre sa cante si am aprins lumanari. Am pus mainile pe el si am inceput sa intonez, sa chem pe Mihail sa securizeze spatiul , pe Rafael, Azrael si Ariel sa-l astepte si sa lucreze cu el sa nu simta nici o durere. L-am rugat pe Dzeu sa-l ia natural, repede si fara durere, este tot ce mi-am dorit din suflet pentru el. Nu puteam suporta gandul ca va trebui sa-l eutanasiez, nu vroiam aceasta responsabilitate si simteam ca e , cumva , impotriva vietii. Am vazut apoi un culoar de lumina deschizandu-se . Am simtit apoi sa spun : „iti onorez sufletul” de mai multe ori , „te onorez ca fiinta, iti multumesc si te iubesc” , „Du-te linistit si sa ma mai vizitezi din cand in cand”. Am continuat sa cant , sa spun rugaciunile ce mi-au venit din suflet si pacea , chiar si un zambet s-a asternut in mine. Simteam sacralitatea momentului si trecerea in lumea nevazuta , plina de iubire si de frumos in care urma sa fie liber cum n-a fost in viata asta.
L-am luat in pat langa mine sa-l simt si intr-un tarziu am adormit nu inainte de a-l saruta pe capusorul mic si deja adormit, jumatate trecut deja dincolo.
Am fost trezita brusc de plansul sau si am stiut. I-am zis sotului ca e momentul, a mai aprins o lumanare si am pus mainile pe el, i-am zis „linisteste-te, sunt aici, du-te linistit, e ok, du-te linistit” L-am mai rugat odata pe Dzeu sa nu-l lase sa se chinuie ca nu merita sa mai sufere si am continuat sa ma rog si sa vizualizez lumina care-l inconjoara si calea care ii era deschisa. Si-a dat suflarea sub mainile mele, am simtit o mare usurare pentru ca a plecat atat de usor si i-am multumit lui Dzeu ca m-a ascultat.
Mi-am luat ramas bun inca odata si in aproximativ jumatate de ora am adormit. Se terminase, moartea ne vizitase casa si companionul meu iubit era acum in spirit pe drumul sau catre mai bine.
A doua zi, sotul meu s-a ocupat de inmormantare.N-am vrut sa asist pentru ca stiam ca el nu mai este in acel trup de carne oricum. Si pentru ca , probabil, nu as fi putut sa ii mai vad trupul ce imi amintea atat de mult de el, acum gol si rece.
Eu m-am trezit cu greu si am plans o buna parte din dimineata. Am simtit o strangere interioara de fiecare data cand vedeam obiectele lui prin casa.
Am facut ordine in unele dintre lucruri, prin casa, am simtit nevoia sa tamaiez peste tot. Sa cer un nou inceput curat, plin de bucurie, de frumos, de armonie si abundenta. De atunci aprind zilnic o lumanare pentru a-l sustine cu lumina in drumul lui.
Pe parcursul zilei m-am mai linsitit si a ramas doar o tristete de fond, o tristete a Omului din mine care constientiza cat de mare e transformarea prin care trec, finalul prin care trec. Nu am putut pune degetul pe acel sentiment de „sfarsit”/ transformare completa ….
Am inceput sa citesc ceva legat de astrologie pentru ca este ceea ce acum invat si am avut cele mai mari revelatii despre mine, despre rolul meu, despre moarte …Am pus cap la cap informatii pe care le stiam disparat pana acum , am inteles de ce „moartea”, „intunericul”, „transformarea” sunt elemente atat de prezente in harta mea.
Am inceput sa „vad” imagini cu mine intr-un alt context, intr-un alt mod, facand altceva dar imbinand tot ce stiu. AM simtit organic ca e o mare schimbare in tot ce voi face.
Moartea a capatat alte valente. Acest subiect atat de nevorbit si incarcat de suferinta si lipsa de intelegere devine unul dintre subiectele mele de capatai, din cine sunt. Am mai trait experiente asemanatoare cu oameni. Eram mai mica insa am avut aceeasi detasare si intelegere ca ei doar trec mai departe si ca e foarte bine asa.
Aceasta plecare brusca mi-a adus un dar nepretuit- acela al regasirii acelei esente din mine pe care o cautam. MUltumesc iubite Ramon pentru tot ! Iti multumessc ca pana si in acest moment ai lucrat pentru mine, in viata mea si cu ajutorul tau m-am regasit pe mine. Esti unic si stiu ca de acolo de sus ma vei veghea, ma vei motiva, sa ajut mai departe alte animale, alte fiinte sa treaca pe taramul magic in care te afli si in care vom fi toti candva.
Am trait moartea alaturi de micul sufletel, acest subiect atat de tabu inca, intr-un mod constient si prezent, etapizat si plin de sens. Iar din asta voi face mult mai mult pe viitor.
Sunt recunoscatoare! Multumesc.
Chiar si cele mai grele momente ascund daruri nepretuite , binecuvantari ascunse daca esti atent.
PS. Multumesc Ion si multumesc Azrael, multumesc Scorpionului din mine, vietilor anterioare si Sufletului meu. Multumesc Doamne.
