Sunt la munte , in casa unde a crescut sotul meu si dupa cateva zile de umblat, trait, cunoscut oameni ma asez sa iti mai soptesc cate ceva din suflet.
Atunci cand e vremea unui nou articol imi apare o dorinta aproape urgenta de a ma aseza si a asterne cuvinte….a lasa ceea ce are de curs sa curga. Nu-mi da pace pana ce nu o fac.
Sunt in mijlocul verii si in mijlocul unui proces de devenire , ce, nu stiu, in ce fel , inca nu stiu. Ce stiu este ca invat din tot ce vad in jur, din ceea ce traiesc si sunt mereu cu atentia catre Divin, catre Ingeri cerandu-le si multumindu-le.
Am cateva lectii restante de care mi-am dat seama destul de tarziu dar pe care imi doresc sa le invat…una se numeste smerenie. Alta se numeste simplitate si tot asa.
Iti marturisesc ca cele mai multe dintre pozele mele de calatorie, cele de pe facebook sau instagram sunt intr-adevar din momentele cele mai frumoase pe care le traiesc. Acele minunate peisaje, locuri, animale, oameni si stari sunt cele pe care le vedem cu totii cel mai des pe „timelineul/peretele” celorlalti. Pentru ca in mediul virtual ne aratam cum se poate mai frumosi si mai fericiti, mai bravi, mai buni decat… Mai rar sunt poze, postari despre momentele mai grele, mai provocatoare, despre partile mai umbroase si cu care nu ne impacam asa bine inca, despre realitatea din zilele noastre, trairile si golurile noastre.
Astazi iti spun ca nu sunt mereu femeia si omul cu gura pana la urechi pe care il vezi adesea. Dincolo de aceste parti foarte frumoase din viata mea, dincolo de relatia mea, de calatorii, de munca mea…de multele impliniri si momente de Gratie….sunt un om ca si tine, sunt o femeie ca si tine care isi cauta sensul, care doreste sa se cunoasca mai bine si sa devina o persoana mai buna, mai autentica si practicanta realmente a tot ce predica.
Mi-am propus sa invat smerenia de ceva vreme si ma observ in toate momentele in care nu sunt asa, in momentele in care simt inca nevoia sa explic eu cum stau lucrurile, sa vorbesc numai despre mine si cate stiu si am inteles eu, sa arat „cine sunt eu”. Ma observ si ma uit cu blandete la aceasta latura a mea pe care cu greu am recunoscut-o si acceptat-o.
De aceasta Eclipsa ce a trecut mi-am dorit sa las in urma trecutul, obiceiurile lui, gandirea lui, inclusiv din toate vietile mele anterioare. Si ma gandesc aici si la Nodul meu Sud ( trecutul cu tiparele sale) din Sagetator care impreuna cu Mercurul meu din Leu imi aduc acest fel de a vrea sa fiu mai „tare”, sa arat ca stiu, sa devin uneori poate, rigida, sa judec si sa imi lipseasca compasiunea si smerenia. Ieri remarcam ce -mi mai place sa povestesc despre mine…inca am restanta la a asculta mai mult si a nu mai simti nevoia -inconstienta de a fi eu „miezul”.
Ei si uite asa imi aduce Dumnezeu oameni , situatii, chiar familii ( am cunoscut una de curand) prin care sa vad in toata splendoarea smerenia, bunatatea, simplitatea, bucuria de a darui, tihna si curgerea. Ma uit la oamenii astia si vad admirand exact ce -mi lipseste mie si invat : chiar daca stii atatea, chiar daca ai trecut printr-n proces si cunosti multe, chiar daca intelegi mai mult decat altii, chiar daca esti un om inteligent si cunoscator, chiar constient de sine….nu e nevoie sa o arati tot timpul. Nu e nevoie sa vorbesti despre tine, sa arati, sa demonstrezi, sa te pui in centru prin cate stii, prin nu stiu ce realizari, lucruri , prin povesti care sa arate cat esti tu de „tare”…prin cate ai trecut etc. Este suficient sa fii tu asa cum esti, sa taci si sa zambesti, sa vorbesti despre lucurile marunte si sa te bucuri de viata simpla.
De ce oare oamenii mari , intelepti, tac mult si emana mult , ii simti?
Terapeutic vorbind aceasta nevoie de a fi tu/eu cea mai …vine dintr-o nevoie mare de a fi vazuta si apreciata, dintr-o nevoie de acceptare si iubire, nevoi neindeplinite in copilarie. Si atunci, pe cat am fost de respinsa si neapreciata pe atat simt , cu orice ocazie sa ma arat , sa arat, sa „cer”. Invat sa imi accept aceasta nevoie, cred ca o avem cu totii insa invat sa imi si fiu mie de ajuns, sa ma vad eu pe mine si sa ma apreciez si iubesc spre a nu mai simti sa „cer” de la altii.
Smerenia este o treaba care imi aduce lacrimi in ochi si care imi umple inima cand o vad la ceilalti. Zilele trecute am descoperit o manastire in constructie intr-un loc mirific in munti , un loc in care sta un calugar. AM asistat la o liturghie altfel, din multe puncte de vedere si la un moment dar, in cadrul ei preotul se intoarce catre noi si inchinandu-se spune ” Fratilor iertati-ma” MI s-au umplut ochii de lacrimi si mi s-a plecat inima in fata acestor cuvinte si energiei din spatele lor.
Asa ca va cer iertare tuturor celor carora v-am gresit cu fapta, cuvantul sau gandul, stiu sau nestiut, acum sau in alte vieti. Imi cer iertare pentru lipsa de compasiune in unele momente, pentru ca vorbesc uneori prea mult si mult despre mine, pentru lipsa de smerenie si ascultare. SI desi in business cineva ne invata sa nu spunem „multumesc” clientilor nostri pentru ca ne poztitionam pe o treapta inferioara eu am sa va spun „multumesc” pentru ca ma invatati in fiecare zi sa ma uit si mai adanc la mine si sa devin o femeie si un om mai bun, mai traitor, mai constient.
Cu mare drag te invit sa ramanem in legatura daca ti-a placut aceasta scriere lasandu-ti numele si emailul in casutele de la finalul articolului. Arunca un ochi si pe pagina mea de fb, AncaLaviniaFlorea spre a te inspira zilnic din „reminderuldeazi” precum si pe Youtube sau Instagram, Anca Lavinia, anca.lavinia.
