Fugim de sentimentele noastre, de emotiile noastre ca de foc…Fugim de ceea ce este inauntru de parca nu al fi al nostru.
Inca din copilarie invatam ca nu avem voie sau nu e bine sa plangi, sa fii furios, sa fii trist, sa nu iti convina ceva , sa te simti rau in vreun fel. In repetate randuri ni se neaga dreptul natural de a simti ceea ce este. Se intampla fie pentru ca am fi slabi, fie pentru ca ne-am face de ras, fie pentru ca „nu e bine sau nu e frumos”. Si inghitim si plangem infundat in perna inainte de culcare ori mai mult de atat, ne juram ca nu vom mai suferi niciodata, ca nu vom mai fi niciodata tristi, suparati, furiosi, „prosti” sau „slabi”.
Asociem emotiile noastre cu vulnerabilitatea, pe cele negative desigur. Asociem asta cu a fi raniti. Am vazut candva ca doare si nu ne-a invatat nimeni ce sa facem cu asta in afara de a reprima, de a ignora, de ” lasa fata ca trece, nu mai fi proasta”.
Pas cu pas, cu fiecare inghititura amara a emotiei neexprimate, netraite , ne acceptate, inima noastra s-a inchis. A inceput sa ne fie frica, foarte frica sa mai simtim ceva care „doare”, care nu ne convine, care nu e pozitiv. Cu exceptia momentelor cand poti sa simti asta fata de altcineva, plasand vina, acuza, „mata in curtea vecinului” . Atunci putem sa fim furiosi si sa aruncam cu tot felul de emotii ( energii ) in afara. Ghci ce? In tine dai prima oara. Si mai mult, pe tine esti furios de fapt, doar proiectezi acea furie in exterior pe cineva care este acolo in acea situatie ca sa iti arate tot tie unde sa te uiti in interior.
Dar nu o faci. Nu te uiti in interior niciodata. Nu ai timp, ti-e frica, nu vrei si deja ai sute de mecanisme de aparare sub forma de scuze, evitari, negari. A! Si furia este doar emotia de suprafata, sub ea stau de fapt alte minunate stari si rani pe care le-ai indesat bine de tot in sacul inimii tale. Cand esti furios, daca te-ai opri 2 minute sa te intrebi : „ce simt , de fapt, acum ?” ai realiza ca e cu totul altceva ….neputinta, abandon, jena, frica etc.
Asociem emotiile pozitive cu niste extreme. Credem ca bucuria sau fericirea inseamna acele varfuri de extaz pe care le cautam ca pe un drog. Nu este asa. Starea de echilibru inseamna pace, bucurie constanta, stare de umplere interioara si bine in fiecare zi. Si nu este plictisitor daca asta te gandesti, din contra.
Atat de amortiti suntem in interior, atat de ocupati si obositi ca nu mai simtim nimic. Decat furie si lehamite pe alocuri.
Inima ta sangereaza, copilul din tine urla, emotiile tale clocotesc….undeva acolo sub toate negarile, sub toate mecanismele intleigente pe care ti le-ai fabricat. Zidul se simte deja de la o posta si il poarta chiar si invatatorii zilelor noastre. Suntem inconjurati si vom mai fi de falsii profeti, de oameni inteligenti ,ce au cunoastere si pentru omul care nu a lucrat cu el, nu isi foloseste discernamantul, nu e conectat in inima , va deveni un invatator caruia sa ii soarba fiecare cuvant.
Inima este cea care iti va spune , chiar daca soptit, cu cine ai de-a face. Daca tu insuti reusesti sa o deschizi, sa simti, atunci va fi mult mai simplu sa stii/simti ceea ce mentalul nu stie sa iti arate.
Mai este parte din proces si cultivarea starii de prezenta, de observare pentru a-ti rafina simturile, receptivitatea, deschiderea.
Oare ce iti pot face acele emotii de care fugi asa de speriat ? Oare te vor omori? Oare nu este mai rau sa traiesti amortit, numai in mintea ta, rece si destept …si atat? Ori sa iti spui zilnic ca esti bine, ca nu ai nimic, sa te prefaci umplandu-ti orele cu ganduri mincinoase doar pentru a nu simti un pic de tristete, pentru a nu te vedea clar, curat asa cum esti ?
Oare nu e minunat cand stai cu tine , prezent, primitor, deschis si dai voie sa simti, iti dai voie sa fii viu? Emotiile tale sunt ale tale si nu pleca nicaieri, nu ti le ia nimeni….ele raman acolo sub zid iar tu te indrepti zi de zi catre nefericire, catre confuzie, haos, singuratate, chiar depresie…
Emotiile tale care vorbesc despre tine, despre traumele tale, despre nevoile tale, despre copilul din tine, despre sufletul tau….sunt acolo. Imbratiseaza-le , intampina-le, nu mai fugi de ele, nu te vor manca. In cel mai rau caz te va durea nitel….nu-ti va conveni cateva minute sau ore, vei iesi din starea de amorteala sau de zen inhipuit…atat. Dupa care…vei renaste. Desigur, pas cu pas, in propriul proces de lucru interior, singur sau asistat, dupa nevoie. Faptul ca ai stat de trei ori cu furia ta si ai plans sau ca tipat mental la tatal tau care nu ti-a oferit iubire nu inseamna ca totul e bine, ca s-a rezolvat , ca ai mai bifat ceva. Este un proces continuu si uneori mult mai profund decat poti singur sa mergi.
Cel aflat in povestea lui nu vede ceea ce cineva de langa el poate sa vada. E posibil ca zidurile, negarea, mecanismele sa nu iti dea voie si tu sa te opresti pur si simplu la mijloc de drum….sa asculti de vocea aia care iti spune – „nu are rost sa te duci acolo, de ce te mai intorci undeva unde oricum nu mai conteaza?, la ce-ti foloseste sa te duci din nou acolo ? ” ai lucrat deja aici , esti bine” , ” nu poti, stai cuminte in banca ta” etc Cedezi….ramai cu portile inimii inchise si viata ta merge pe acelasi fagas confuz, dureros, plin de tristete, lehamite, furie.
Insa te vei onora, te vei imbratisa, vei fi pentru prima oara prezent cu tine, cu inima ta, cu sufletul tau atunci cand, cu adevarat, vei sta acolo, in profunzime. Iti vei da voie sa te vezi, sa te cunosti, sa fii….Vei face un pas , cu adevarat, catre tine. Este de o mie de ori mai pretios, mai satisfacator, mai viu si mai plin sa simti ….decat sa nu. Elieberarea, constintizarea, starea pe care o ai atunci cand te vezi cu adevarat si nu mai negi, nu mai eviti….face toti banii. Chiar si daca doare un pic, face toti banii!
Mintea ta nu mai poate, corpul tau nu mai poate….ele au nevoie de inima ta! Da-i voie sa se deschida si sa reverse ceea ce ai alungat atat vreme….da-i voie sa se faca auzita si da-ti tie voie sa o vezi, sa o intampini, sa o imbratisezi, sa nu mai fugi.
Nu mai fii o victima, ia-ti inima inapoi!