Categorie: Relatii
Feminin si masculin- vindecarea unei relatii ranite de secole
Eu sunt cine sunt pentru ca tu sa poti fi cine esti.
Femininul si masculinul sunt intr-o lupta straveche si dureroasa ambilor fiindu-le frica de celalalt. Am avut o discutie cu barbatul de langa mine ce m-a luminat si ajutat mult.
Lor le este frica de noi, noua de ei. Noua ne este frica visceral de agresvitate, abuz, pradator, lor le este frica sa ramana neiubiti, singuri, abandonati.
Lupta s-a nascut in vremuri atat de vechi ca nu mai stim. Putem insa, simti.
Am constientizat cu lacrimi in ochi ca femeia in Romania nu a avut drept de vot pana in anii 50. Dupa anii 70 a inceput sa se mai miste cumva spre independenta. Dupa 90 a inceput sa isi ridice capul din supunere si restrictie si abia dupa 2000 a inceput sa intre cat de cat in libertate.
Ce ne spune asta?
Am fost tratate ca niste obiecte, sclave, fara drepturi, fara pareri, bune la facut copii, tinut casa si satisfacut sot indiferent de dorintele, nevoile, aspiratiile noastre.
Apoi am fost „libere” deci capabile sa si muncim in fabrici. Asa am fost indreptate catre o gandire de tip masculin, competitie….munca, munca. Intre timp trebuia sa tinem si casa, copiii si sotul si chipurile, sa fim si femei. Furia si ura fata de barbati s-a accentuat in timpul asta. Inconstient adesea.
Am ajuns frustrate, nemultumite, obosite. De ce? Pentru ca ne-am deconectat de la natura noastra feminina si abia dupa 2009/2010 poate…am inceput sa vorbim timid despre feminitate.
Adevarul este ca habar nu avem sa fim femei, ce inseamna asta, ce inseamna pantecul, menstruatia, puterea noastra. Habar nu avem ce e blandetea, simtirea, continerea.…
Stim in schimb ce inseamna sa luptam, sa tragem, as impingem, sa ducem totul pe umeri precum barbatii. Stim sa fim in competitie cu ei, sa bem bere cot la cot, sa ii cicalim, sa le dam solutii, sa le spunem ca nu-s in stare, ca nu fac, ca nu dreg…adesea chiar sa ii denigram si injuram.
Stim si sa inghitim in continuare abuzuri, batai si sa traim cu frica in oase, frica in mare parte mostenita din vremuri atat de recente si atat de ancestrale in acelasi timp.
Si pe buna dreptate sa simtim frica,furia,durerea. E necesar insa sa ne si dam voie sa le simtim realmente, sa le traim si constientizam, sa le dam apoi drumul.
Ce nu stim? Sa iubim…intai pe noi si apoi pe ei , el. Nu stim sa fim blande, sa cerem ce avem nevoie, sa simtim ce e in inima noastra, sa ne simtim corpul, pantecul, sa avem o relatie cu el, cu sangele nostru, cu inima noastra, cu emotiile noastre, cu moliciunea noastra, cu sensibilitatea.
Credem ca a fi Femeie inseamna sa nu plangi, sa nu te vaiti, sa lupti, sa rezolvi, sa faci tot. Well…cam asta face un barbat.
Traim vremuri in care relatiile dintre femei si barbati sunt dezastruoase. Pentru ca relatia noastra cu femininul inexistent si cu masculinul opresiv ( interiorsi exterior) este dezastruoasa.
Vrem barbati adevarati insa nu stim ce e aia sa fim femei adevarate. Credem ca daca ne tinem tari, jucam roluri de cuceritoare, ne imbracam „sexy”, oferim sex, facem pe inabordabilele,ne batem in argumente si intelect ii cucerim. Apoi ramanem intr-o relatie in care ne dam seama ca toate astea au fost minciuni si incepe lupta, scandalul, cearta, negarea, abuzul….nefericirea cu care ne multumim pentru nu-i asa…nu prea avem de ales, ne e prea frica sa fim parasite. Ori apar amantele si amantii pentru ca …nu avem idee cum sa vorbim cu partenerii nostri, nu avem idee cum sa ne asumam sexualitatea, feminitatea si ce sa facem cu ele.
Desi intelectual poate ca stam bine si uneori si fizic..cand vorbim despre planul emotional si spiritual apare fisurarea, durerea, incongruenta.
E un haos. E durere. E lipsa si lupta.
Ce e de facut?
Sa ne apucam fiecare sa ne uitam la noi si sa ne intelegem pe noi ca femei. Sa incepem sa vedem dincolo de rochii si rujuri, jocuri si manipulari si sa intram in real contact cu energia noastra feminina, cu darurile noastre, cu misticismul nostru,cu inima noastra, cu pantecul.
Cum?
Intai intreaba-te ce simti. In fiecare zi. Creeaza o relatie cu emotiile tale.
Apoi intreaba-te ce nevoi ai cu adevarat si incepe sa ti le onorezi.
Observa relatia cu corpul tau. Ce simti in el, ce senzatii, ce iti comunica. Constant.
Apoi creeaza o relatie cu pantecul tau si cu sangele tau.
Recunoaste-ti lipusrile, fricile, durerile. Scrie-le
Stai cu tine in liniste tot mai mult si inceteaza sa mai dai vina, sa vorbesti intr-una, sa acoperi timpul cu orice numai sa nu fii un pic cu tine, cu adevarat.
Mediteaza, respira constient. Scrie, fa-ti un jurnal de lucru. Danseaza constienta de corpul tau. Deseneaza.
Vezi care a fost relatia cu feminitatea a mamei tale, a femeilor din neam. Si cea cu masculinul apoi. Scrie despre asta.
Intreaba-te mai profund, in liniste…ce simti fata de masculin. Ce simti fata de feminitate. Raspunde cu sinceritate, din corp,din suflet. Scrie.
Din toate astea….observa ce apare, ce reiese, ce constientizari ai, ce realizezi.
Nu -mi spune ca sunt prostii, ca ai mai facut asta, nu inchide articolul si mergi mai departe dand din cap doar….Nu se va schimba nimic.
Daca chiar vrei schimbare si daca chiar vrei sa iti construiesti o relatie cu tine ca Femeie …sa te simti femeie si sa traiesti in energia ta feminina…e necesar sa pui osul la treaba. Cu tine. Constant.
Si de ai trai in energia ta feminina? Pentru ca asta ti-e firescul si asa poti fi cu adevarat implinita.
Ia intrebarile, exercitiile si fa-le. Rand pe rand. Cu sinceritate, cu timp, cu seriozitate. Ai un inceput.
Apoi cere ajutor daca simti ca e prea mult. Mie sau altcuiva. Poti primi sprijin spre a te regasi, a te reconecta cu tine, a te intelege, a te trai…si a-ti imbunatati relatia cu feminitatea si cu masculinul din viata ta.
Am descoperit in anii de cand sunt intr-o relatie constienta si consecventa in drumul meu interior de autodescoperire, integrare feminina, ca eu ca femeie Sunt…creez, iar el ca barbat face, actioneaza, protejeaza. El este zidul de care ma sprijin.
Eu sunt o fiinta mistica, magica prin natura mea. Eu simt lumea, creez spatii, purific spatii, fac ritualuri, meditez, creez, dansez, cant, infrumusetez, simt, eu mentin linistea, pacea si armonia caminului. El vine acasa si se hraneste din asta. Se simte linistit acasa, primit, relaxat, acceptat. Asa…el, cu bucurie, se duce si face ce e de facut pentru a ma hrani si sustine pe mine. Ma trateaza ca pe o Regina pentru ca sunt regina lui…atunci cand stiu sa fiu Femeie si il las sa fie Barbat.
Intre noi nu exista tipete, certuri, usi trantite. Mai exista discutii, argumente, momente dificile pe care insa, le punem pe masa, deschis, cu sinceritate chiar daca provoaca durere, plans, reactii. Ne asumam fiecare rolul sau, stim amandoi sa ascultam, sa continem, sa ne vedem oglinda in celalat. Si nu stam in relatie din frica, din dependenta, nu traim un contract mutual benefic sau dezavantajos pentru ca asta e „normalul” ci alegem, ne alegem in fiecare zi.
Cum putem face asta?
Facandu-ne treaba cu noi, fiecare in partea lui, investind in relatie si recunoscand ca nu suntem perfecti, ca gresim. Ne-am oprit din a cauta sa avem dreptate, din a argumenta care e mai destept, din a ne lupta unul cu altul. INcepem tot mai mult sa fim noi, impreuna , in fata situatiei de rezolvat.
Nu , nu sunt o norocoasa si nu, nu este o relatie imposibila pentru tine. Am muncit sa fiu aici, muncesc zilnic cu mine sa ma uit la ce am eu de invatat, de crescut, de modificat, de vindecat in mine pentru o relatie mai buna, mai constienta cu mine si cu el.
De cate ori ma surprind ca atentia mea se duce spre el cand ma supara ceva, ca incep in capul meu sa il acuz, sa imi alimentez furia fata de el, ma opresc si imi amintesc: atentia la tine nu la el. Ce ai TU de inteles de aici? Ce anume apasa in tine acest comportament al lui? Ce ai tu de vazut si lucrat in interior? Ce simti? Asa…crestem, cresc.
Am avut grele provocari cand vine vorba despre masculin dar despre asta intr-un articol viitor.
Nu vorbesc ca o femeie privilegiata careia i-a fost usor si a avut noroc sa dea peste un barbat minunat. Vorbesc ca o femeie care a avut extrem de mult de rezolvat cu masculinul si cu femininul, care a trait frica constata de barbati, care a manipulat barbati, care a fost o victima si un calau….care habar nu avea ce e aia feminitate. Inca invat oricum.
Vorbesc ca o femeie care a simtit ranile trasngenrationale, frica, durerea, ura fata de barbati si si-a dat voie sa le traiasca si sa le vindece. Atat cat am putut si pot, zi de zi.
E nevoie sa ne aimtim cine suntem ca Femei. Sa lasam jos garzile si gardurile. Sa ne intoarcem in interior. Sa ne simtim inimile, emotiile, pantecele….sa ne plangem durerile ancestrale, sa ne traim fricile si sa le dam drumul, sa ne dam la vulnerabilitate, la moliciune, la a primi…la a nu sti si nu putea tot.
Poti avea acea relatie minunata, implinita atunci cand te opresti din a o mai cauta si incepi sa te gasesti pe TINE, sa iti amintesti de Femeia care esti, sa cureti toate mostenirile ancestrale de frica, abuz, rusine, supunere, sa vindeci ranile cu mama si tatal tau, sa calatoresti in interior spre Magia din pantecul si inima ta, sa iti refaci legatura cu Divinitatea si cu Pamantul.
Cand te asezi in tine, in energia ta fireasca, in curgerea ta de femeie….atunci viata capata cu totul alte dimensiuni. <3
Calatoria este fenomenala si ceea ce descoperi in tine si felul in care ti se schimba viata…este magic. Nu e usor insa merita fiecare zi si fiecare moment. Oricum alta cale nu este. Putem continua asa cum suntem sau putem alege sa schimbam ceva.
Te imbratisez si te invit cu bucurie la Retreatul online Anotimpurile Femeii din 20,21 iunie. Vezi detaliile aici http://:www.ancalavinia.ro/anotimpurile-femeii.
Se poate. E nevoie doar sa vrei.
Ce simti pentru mama ta?
Am incheiat un atelier despre relatia cu mama si una dintre participante mi-a zis : ” nici nu m-am gandit vreodata sa ma intreb ce simt fata de ea”, ” voi lua asta acasa si am sa ma gandesc”
Pare o intrebare simpla insa pe care nu ne-o punem niciodata poate. O luam pe mama ca fiind data asa cum este si atunci cand devenim adulte adesea ii intelegem povestea, trecutul si cautam sa nu o invinovatim. Ne spunem ca atat a putut si a facut tot ce i-a stat in putinta. Ne simtim vinovate daca realizam ca exista in noi furie sau suparare pe ea …sau chiar invinovatire ori judecata. Impingem la loc sentimentele astea si lasam mintea sa deruleze aceealsi scuze si explicatii.
Da, a facut ce a putut mai bine. Adevarat. In circumstantele date poate ca nu puteam face nicuna altfel.
Ce vreau sa iti spun astazi este ca in tine sta fetita interioara. In tine sta copilul care a fost ranit iar si iar cand era mica …in repetate randuri. Si ei nu ii pasa de ceea ce mintea adulta intelge acum, de explicatii si justificari. Ea a simtit si simte durerea, suferinta, respingerea, critica, tristetea. Ea este un copil care nu rationalizeaza comportamentul mamei sau cuvintele ei ci doar simte, le simte si le internalizeaza dupa cum poate ea.
Desigur, multe veti spune ca ati avut o copilarie frumoasa si ca nu v-a lipsit nimic. Da, nu ne-au lipsit hainele, mancarea , scoala si un pat in care sa dormim.
Ce ne-a lipsit insa la o privire mai atenta a fost prezenta reala, afectiunea reala, acele cuvinte blande, intelegerea, sustinerea, iubirea aceea plina de caldura si atentie de care aveam nevoie in momentele mai grele. Ne-a lipsit multora simpla prezenta a ei ( a parintilor) pentru ca erau prea ocupati, munceau prea mult si nu aveau timp de noi.
Pentru copila din tine asta nu este o scuza.
Te invit sa o vezi, simti, primesti pe fetita din tine asa cum este ea, cu tot ce simte, asa cum simte fara sa mai astepti de la tine sa fie altfel, sa vrei sa ierti, sa intelegi, sa treci peste, sa justifici.
De cate ori ai avut nevoie de o imbratisare si nu ai primit-o?
De cate ori ai avut nevoie de un cuvant iubitor si de intelegere ( fara explicatii, comentarii) si nu l-ai primit?
De cate ori ai avut nevoie sa ti se recunoasca meritele, munca, pararea, sa aiba incredere int ine si nu au facut-o?
De cate ori ai fi vrut sa te auda, sa te AUDA cu adevarat si nu au facut-o?
De cate ori ti s-a spus sa taci, sa fii cuminte, sa inveti mai mult, mai bine, ca nu stii, nu poti, nu esti in stare, sa nu mai fi intr-un fel ci in altul, asa cum credeau ei ca e bine? De cate ori emotiile tale au fost respinse, judecate, criticate sau luate la misto…?
Doar ramai in liniste si raspunde-ti. Si daca nu o faci acum acum fa-o dupa ce termini de citit. Fa-o cat mai repede. Si observa mintea care vine sa iti spuna ca e mama ta, ca nu e ok sa dai vina pe ea, ca nu e ok sa fii suparata sau furioasa, ca ea te-a crescut etc etc. Si multumeste-i, spune-i ca acum vrei sa simti, vrei sa iti dai voie, sa dai voie copilei din tine sa simta…sa fie.
Ai dreptul sa simti furie, suparare, tristete, critica chiar si ura. Ai dreptul sa nu ierti daca nu poti inca. Ai dreptul sa nu vorbesti cu ea/ei daca nu vrei, nu poti inca. Ai dreptul sa fii fericita fara sa iei in considerare fericirea ei/lor.
Ai dreptul sa plangi, sa tipi, sa iti traiesti durerea. Nu este prostesc sau „urat” sa simti ceea ce simti. Nu esti slaba sau prostuta, nu esti o fata rea. Esti doar tu. Este copila din tine care nu si-a plans suficient durerea, rana de respingere, de a nu fi inteleasa, auzita, iubita, primita, continuta. Da-i voie.
Fii prezenta cu fetita din tine si sustine-o in procestul asta. Scrie , urla, iesi afara si plimba-te in natura ramanand in conectare interioara, tine-o /te in brate , spune-i mamei/tatalui tot ceea ce nu i-ai spus cand aveai 5, 6,7 ani. Spune-i ce te-a durut, cum a fost sa traiesti asa cu ea/el, cum te-a afectat…ce ai fi avut nevoie.
Da-ti voie sa verbalizezi sau mental sa vizualizezi si sa porti discutia cu ea/el sau scrie. Elibereaza. Fii acolo langa tine, langa fetita. Nu te nega, nu te respinge cum au facut-o ei. Da-i dreptul da-i spatiul, da-i prezenta, da-i sustinerea de a fi cine este asa cum este. Chiar daca asta inseamna suparare, furie, tristete…chiar daca asta inseamna sa nu ierte si sa nu mai raspunda la telefon o vreme.
E necesar sa trecem intai prin etapa asta. E necesar sa nu mai punem presiune pe noi sa iertam. Ce cuvant mare si ce presiune uriasa creeaza. Cand aud ” eu am iertat-o”…mi se strange inca ceva in interior pentru ca stiu cat e de profund procesul si cate emotii sunt acolo de scos la suprafata inca pana la iertare. Si daca chiar ai facut-o, daca chiar poti sa o iei in brate si sa simti ca o iubesti, sa fii langa ea si sa simti doar acceptare si drag atunci te felicit.Altfel, te minti, vrei sa o ierti din minte, pentru ca asa „trebuie’, asa e „bine”, asa crezi tu ca esti un om mai bun sau mai evoluat. Insa nu te poti minti la nesfarsit.
Deschide intai usa catre copila din tine si ofera-i posibilitatea sa strige ce are de strigat si sa fie in emotia in care e. Tine-o in brate, alin-o . Nu incerca sa o schimbi sau sa-i zici ca o sa treaca…asta ai tot auzit si nu a mers. Doar da-i ceea ce ai fi avut cu adevarat nevoie in starile astea si nu ai primit.
Lasa magia sa se intample de la sine. Lasa procesul sa se desfasoare atat timp cat e necesar, in ritmul tau,pas cu pas, fara asteptari, presiune, minciuni si etape sarite. TU ai nevoie de sustinere, TU ai nevoie sa te vezi, auzi, imbratisezi, iubesti pe tine intai…..si poate ca avand o mama/un tata care te-au respins , care nu te-au iubit cum ai fi avut nevoie te invata fix sa te iubesti pe tine.
Nu stiu toate raspunsurile si nu stiu care este finalul. Ma intereseaza insa calatoria, pasii, intoarcerea si sustinerea mea, a copilului din mine. Ma intereseaza sa nu ma mint si sa nu ma mai compar, sa nu mai astept de la mine sa fiu cumva, sa rezolv ceva cand de fapt, nu e asa. Ma intereseaza sa fiu copilul care am dreptul sa fiu si nu mama mamei mele, nu parintele ei, nu salvatorul ei, nu cea care vrea sa „o faca sa inteleaga” ceva….ci sa fiu cine sunt acum, asa cum sunt si sa accept asta pe deplin. Sa-mi vad Femeia din mine si sa-mi fiu suport pentru Fetita din mine fara sa ma mai identific cu fetita , cu rana si sa astept la nesfarsit o iubire, un gest care nu va aparea poate, niciodata.
Aleg sa ma onorez, sa fiu alaturi de mine cu blandete. Aleg sa nu mai astept sa fiu perfecta, sa am relatia perfecta, sa schimb ceva. Aleg doar sa ma imbratisez si sa imi dau spatiu si voie si timp. Aleg sa ma las surprinsa insa in timpul asta sa fiu libera de ceea ce mama vrea de la mine, asteapta de la mine, proiecteaza pe mine…
Renunt la rolul de Salvator al parinitlor mei. Renunt la a mai multumi si indeplini asteptari. Ma primesc, ma eliberez, imi traiesc viata pentru mine nu pentru ei.
Sunt deja o Lumina. Sunt deja minunata. Cine este atins de asta bine cine nu, bine. Eu Sunt deja si e de ajuns, eu merg deja pe calea mea si sunt fericita cu asta.
E vremea maturizarii. E vremea asumarii. E vremea vindecarii, aducerii aminte, pasirii in Darul Divin interior, in Drumul Divin ales indiferent de cine este sau nu este langa tine.
Sinceritatea cu tine iti va permite sinceritatea cu el. Relatia cu tine iti va aduce o relatie cu el.
M-am asezat in scaunul meu dupa o remarca facuta in timpul mesei si am luat caietul si pixul in mana. Asa obisnuiesc sa imi rezolv situatiile, confuziile….Am inceput sa scriu si in timpul asta cateva lacrimi mi-au curs pe obraz. M-am oprit si am zis : Doamne , te rog, ajuta-ma sa vad ce am de vazut aici, sa termin odata cu subiectul asta! Da-mi claritatea de care am nevoie sa il rezolv!
Si am ramas cu ochii in gol! Flashuri au aparut in interiorul meu , pe de-o parte simtite pe de alta, in imagini. O poveste mai veche a mamei mele mi se desfasura in fata ochilor interiori cumva …si vedeam cum eu eram ea si sotul meu era el, iubitul mamei ….acum in prezent. Am realizat cat de bine am preluat si am jucat acest tipar al relatiei ei si ce multa inchidere, teama mi-a adus vizavi de barbati, ce multa raceala si respingere fata de cel cu care imi impart viata ..Ce era mai dureros era faptul ca realizam constient fiecare reactie a mea, fiecare departare dintre noi, fiecare moment de evitare sau respingere, fiecare ton diferit….le vedeam pe toate insa nu stiam de unde vin si de ce se intampla asa…Eu nu ma stiam asa.
Am izbucnit in plans si m-am ridicat, m-am dus pe canapea si l-am luat langa mine spre a ma cuibari in bratele lui. M-a tinut asa cred ca mai bine de 20 minute , timp in care doar am plans si mi-am suflat nasul si in interiorul meu realizam ce om minunat am langa mine. Realizam cum e de prezent, cum ma sustine, cum e acolo pentru mine fara sa puna nici o intrebare, cum ma simt atat de Acasa, de inteleasa, de primita in bratele lui. Si in acelasi timp imi spuneam : iarta-ma, esti atat de minunat- i-am spus-o si lui atunci cand am reusit sa nu mai plang.
Observam cum plang toata durerea mamei si e femeilor dinainte, durere neplansa in situatii nespuse , traite numai de ele care au creat inchidere, reticenta, respingere si perceptii atat de greu de dus intr-o relatie despre barbati. Am cazut in acest tipar fara sa realizez. Barbatul devenise agresorul meu. Orice gest de afectiune, de senzualitate, orice compliment sau atingere ma facea sa resping si sa ma retrag in dezgust.
AM observat asta de fiecare data si m-am intrebat de unde vine…Am avut rabdare sa vad scenariul cum se desfasura si cum , incet, incet aparea separarea, indepartarea, evitarea chiar daca nu mi-a fost usor. In timpul asta eu vedeam, analizam, cautam cauze si raspusuri. Am vazut cum….situatia traita de cineva in trecut in raport cu barbatii si sexualitatea, situatie nerezolvata, neprocesata constient…ramane intiparita si se transmite apoi mai departe, mie. Si asa am intrat intr-un rol care nu era al meu si pe care il jucam excelent, la fel si el. Spunea exact ce trebuia si facea exact ce trebuia pentru ca eu sa reactionez in tiparul ala…pentru ca rana sa fie vizibila si tot mai mare.
Plangeam in bratele lui unde era cald si unde primeam tot ce aveam nevoie si spuneam: eu nu sunt tu, el nu este el, noi nu suntem voi! Ma eliberez de acest tipar acum! Dau drumul fricii, judecatii, respingerii, dezgustului si asocierilor dezechilibrate, ma eliberez de toate tiparele trecutului si ma deschid inima si pantec catre barbatul de langa mine.
Plangeam si realizam cum se destrama relatii peste relatii din aceasta cauza, cum oamenii se instraineaza si nu stiu ce de, nu stiu sa vorbeasca despre asta, nu stiu sa se primeasca unii pe altii, nu stiu de unde vin…comportamentele, cuvintele, gandurile. Si instrainarea se instaleaza pe nesimtite si evitarea , negarea ei e si mai dureroasa. Asa apare singuratatea in doi, asa apar amantele, asa apare amicitia , colegii de apartament, asa apar certurile infinite sau resemnarile adanci.
Am ramas imbratisati , ne-am sprijinit fruntile una de alta si ne-am regasit. Apoi am povestit. Apoi am deschis o sampanie si am sarbatorit inca o lectie, etapa, inca un dans dus la final.
A fost cea mai vindecatoare imbratisare. A fost cea mai sustinatoare imbratisare, cel mai intim moment, cel mai vulnerabil si mai plin de compasiune si apropiere. A fost un moment pe care il pretuiesc si care in casa noastra se intampla ori de cate ori dansul ne poarta un pic prea departe de centru.
Este atat de vindecator sa fii vulnerabila in bratele partenerului tau, sa plangi din toata inima, sa ii spui cat ai gresit fara sa vrei, sa iti ceri iertare, sa ii spui cat e de minunat, sa nu spui nimic….sa fii sustinuta. E vindecator sa ai increderea ca esti primita de fiecare data, ca esti auzita de fiecare data si ascultata, ca esti sustinuta sa fii tu si sa te dezbraci de orice rusine, jena sau iluzie a puterii…
Este vindecator sa construiesti asa ceva si a randul tau sa fii tu cea care il primeste pe el in acelasi fel cand el este vulnerabil si plange in bratele tale.
Despre asta este intimitatea. Despre asta este relatia constienta. Despre asta este evolutia in doi.
Nu lasa tacerea si evitarea sa va instraineze. Nu lasa corpul sa se inchda. Nu lasa inima sa se inchida. Nu lasa pantecul sa se inchida. Si daca observi ca s-au inchis cauta-te….sa te reunesti cu ele din nou, sa poti sa te deschizi din nou, sa poti sa fii langa el din nou in toata vulnerabilitatea ta , chiar daca nu stii raspunsurile. Sa te lasi sa fii goala de prejudecati si temeri, constienta ca doar asa iti esti tie prietena, sprijin, adevar si astfel, si el iti poate fi.
Relatia incepe cu tine. RElatia constienta cu tine poate aduce o relatie constienta si cu el. Tot ce iti faci si dai tie ii dai si lui inconstient. Felul in care tu te tratezi e felul in care el te va trata. Constientizeaza-te, fii prezenta in tine si in viata ta, cauta-te pe tine inainte sa il cauti pe el. Ai grija de tine. Doar fiind in sinceritate cu tine vei putea sa fii in sinceritate cu el. Doar fiind in relatie cu tine vei putea fi in relatie cu el.
Sa vedem ce ne rezerva urmatoarele zile ale vietii noastre. Suntem pregatiit sa dansam impreuna in acceptare, deschidere, sustinere si iubire.
Din inima,
Anca Lavinia
cu autenticitate feminina
Daca esti pregatita sa pasesti catre tine mai constient, mai prezent, sa construiesti aceasta relatie de sinceritate ,sustinere , inceredere cu tine scrie-mi. Sunt aici sa te sustin. Gasesti detalii in sectunea Servicii a siteului.
Te invit si pe pagina de facebook, Anca Lavinia Florea., pe canalul de Youtube, Anca Lavinia. .
Daca vrei sa ramanem impreuna in comunitate, sa primesti materiale si articole exclusive aboneaza-te la newsletter mai jos.
Fata bună și mama rea- o poveste despre noi toți
Ultimele doua săptămâni au fost pentru mine o călătorie de foc prin cele mai ascunse cotloane ale ființei.
Odată cu intrarea lui Jupiter în Scorpion a început distracția- revelări, oameni noi, cunoaștere, lucru cu sexualitatea, lucru cu feminitatea, lucru cu mama, lucru în relație, lucru cu propria mea poveste de fapt. Spuneam că iubesc Scorpionul pentru profunzimea lui , pentru ca dorește tot timpul să vadă dincolo de suprafață și să scoată la iveala ceea ce „pute” pentru a ne găsi puterea personală adânc îngropată prin Hadesuri străvechi.
Acum 9 ani mi-am început călătoria prin propriul Hades, către mine însămi, către decondiționări și împuternicire. Sunt pe un drum continuu în acest sens și am ajuns să îmi văd clar povestea. Toți avem una. O poveste fabricată, învățată, repetată de care ne atașăm în așa manieră că o considerăm a noastră totalmente. Și este într-un fel dacă vorbim dintr-o perspectiva umană , simplă.
Povestea mea e cea a fetei care nu a fost înțeleasă niciodată de mama ei, care nu s-a simțit iubită, importantă, valoroasă pentru ea. Nu așa cum ar fi dorit în orice caz. Din contra, s-a simțit ca și cum nimic nu face bine, nu îi iese bine, nu e suficientă și nu e în stare. Astfel femeia în devenire a ajuns la terapie ani mai târziu dorind să înțeleagă și să rezolve povestea cu mama ei, lipsa de comunicare, de apropiere, de înțelegere. A durat ani de zile și foarte mult lucru interior, prezență, atenție, introspecție, asumare și curaj pentru a recunoaște de ce fata era atât de furioasă pe mama ei și mai mult, de ce nu putea sa o ierte, sa renunțe la aceasta furie.
Bineînțeles ca totul s-a desfășurat în etape, la timpul cel mai potrivit. Întâi am înțeles, la nivel mental că nici ea nu a fost iubită, ca și ea suferea, că nu a știut cum să facă mai bine, cum sa ofere, cum să iubească. De la mental și înțelegere este cale lunga până la inimă, integrare, acceptare, iertare. Așa ca am petrecut ani de zile purtând cu mine o furie mistuitoare care îmi dădea dureri fizice, kilograme în plus și neputința unei adevărate îmbrățișări.
Cu fiecare conștientizare mai scoteam ceva din furie, mai cunoșteam ceva din tristețe, din durere, din neiertare. Totuși, după ani și ani de lucru cu acest subiect care mi-a afectat relațiile, relația cu mine, cu feminitatea mea, stima de sine, încrederea în mine, capacitatea de a ma simți mândră sau împlinită eu purtam încă furie și de câte ori auzeam „iart-o, n-a știut mai mult, a făcut ce-a putut” mi se ridicau perii pe spate. Am spus”nu pot să accept ca aș ierta-o, m-a chinuit prea mult, este o rezistență foarte mare în mine care pur și simplu nu mă lasă”. Și ori de câte ori am stat față în față cu această rezistență ea mă învingea, mă blocam. Nu reușeam să închei povestea, să mă eliberez. Îmi tot veneau în minte cuvinte, momente atât de dureroase pentru mine ca și copil. Mama era „the bad guy” și merita să nu fie iertată după cât de mult mi-au afectat cuvintele ei și comportamentul ei, programele ei, viața, maturitatea.
După mulți ani de terapie și trăire conștientă eu nu aveam în continuare, încredere în mine și în munca mea , nu îmi vedeam valoarea, nu realizam cine sunt și cât de mult contribui la binele celorlalți chiar dacă asta mi se repeta zilnic. Nu mă vedeam frumoasă, nu ma apreciam pentru mai nimic, ceream de la mine tot mai mult și tot mai mult, nimic nu era de ajuns. Exact așa cum mi s-a spus de atâtea ori și cum foarte bine am integrat.
A fost nevoie de un moment crucial în care sa văd povestea copilăriei mele, comparația, lipsa atenției, invizibilitatea mea din nou, ca și adult. Acel moment mi-a dat peste cap trăirile interioare, a declanșat monștrii în mine, mai mari decât până atunci. Care acceptare, iertare, draga de ea etc? De unde? Acum îmi confirmam cu adevărat ca nu mă vede, că nu știe să ma iubească, ca nu mă înțelege, că ….sunt aceeași fată bună cu o mamă rea.
Am trecut prin șoc și apoi am păstrat cu mine situația spre a intra mai profund în stare, în furie, în tot ce se ascundea acolo pentru a elibera și a mă vindeca. Nu mi-a ieșit vreo săptămână. Mă blocam în furie. Am învățat să nu mă mai forțez, să dau voie ca lucrurile să se desfășoare în ritmul lor, să fiu blândă cu mine așa că nu m-am stresat că nu reușesc să-i dau de capăt. În cele din urmă tot se va întâmpla și știam asta.
Am avut nevoie de boală, de durere, de timp la pat pentru a putea procesa, pentru a avea starea potrivită. Și am reușit să scriu șase pagini uriașe către ea, către mine, către Egoul meu, către personajele acestei povești. Și așa a venit eliberarea. Înainte simțeam acest cordon uriaș între mine și ea care nu se mai termina oricât l-aș fi scos din plexul meu solar ( Puterea personală). Reușisem să înțeleg că eu nu îi dau drumul însă nu puteam face mai mult.
Scriind, metoda mea preferată de terapie când stau cu mine, iată conștientizările :
- Nu o pot accepta pentru că asta ar însemna să accept ca am pierdut în fața ei, că cedez
- Dacă cedez trec imediat de furie și ajung la durere . Aici am văzut durerea mea , ca o forma neagră, ca un nor legat cu un cordon de mine. Un fel de placenta din care mă hrăneam.
- Dacă o accept înseamnă să accept durerea asta și să accept că ea este cea care mă hrănește și că de fapt, nu sunt furioasă pe mama
- Și toate astea înseamnă să accept ca sunt o victimă care se hrănește cu propria durere, care se identifică cu ea, care trăiește confortabil cu ea lăsându-mi astfel toată puterea, ei
- Deci iată povestea mea completă fără de care nu știu cine sunt, nu știu să funcționez, iată unde era problema.
Așadar, cordonul acela gros a dispărut de la sine , am conștientizat ca am trăit toată viața în durerea asta, o victimă și am lăsat povestea asta să mă definească. Asta este ceea ce ni se întâmplă tuturor. Ni se creează o poveste , ne atașăm de ea, o integrăm, ne atașăm de o emoție negativă, de boală,de furie, de victimizare, de slăbiciune și nu le mai dăm drumul. Ne identificăm atât de profund încât nu putem vedea dincolo nici dacă ne spune cineva pe litere , nu putem accepta. În primul rând pentru ca dorim să evităm durerea din spate, dorim să evitam stări precum eșecul, neputința, apare teama de necunoscut, de „ce mă fac” și atunci rămânem atașați și ne tot repetăm asta de-a lungul vieții.
Ce se ascunde în spate? Când m-am întrebat prima data „Cine sunt eu fără povestea mea, fără durere?” am răspuns „nu știu, habar n-am” ba chiar a apărut teama. Apoi, m-am mai întrebat o data și știi ce a apărut? EU.Încrederea în mine, frumusețea mea, inteligența mea, căldura mea, valoarea mea, potențialul meu – adevărata eu , cea pe care nu o vedeam niciodată pentru că eram prea atentă la povestea mea și o repetam prea des tuturor. Deodată…a apărut parcă altă persoana : o femeie de data asta matură, încrezătoare, frumoasă , libera. Liberă de toate programele care nu îmi aparțineau, de toate caracterizările și cuvintele care mi-au creat povestea și care nu erau ale mele. Eu sunt altcineva, eu sunt Eu. Și nu mai accept să fiu insuficientă, neîncrezătoare, fără valoare. Pentru ca nu mai sunt povestea mea.
Și în mod natural, furia a dispărut, durerea s-a transformat în lumină și mama nu mai este polițistul rău. Nici eu fata bună. Porțile sunt deschise către iertare și acceptare. Transformarea este uriașă, e ca și cum s-a aprins un bec în mine care mă lasă sa mă văd. Dincolo de toate poveștile create despre mine.
Dacă și tu recunoști povestea ta , dacă și tu lucrezi sa ai vrea să lucrezi cu tine pentru a vindeca relația cu mama, pentru a te elibera de povestea spusă de ea îmi poți solicita oricând sesiuni private de lucru care se pot desfășura și pe Skype. Vizitează secțiunile „Servicii” și „Contact”.
Pentru a ramane in legatura si pentru a primi noutatile, introdu numele si adresa ta de e-mail in rubrica de mai jos:
Tati si fiice-vulnerabilitatea vindecarii
A fi vulnerabil este una dintre cele mai grele „incercari” umane. Ne place sa ne ascundem sub zeci de masti, ziduri si „poze frumoase” pentru a nu vedea nimeni cat de speriati, slabi, tematori, tristi sau neincrezatori suntem in interiorul nostru, atunci cand stam numai noi, singuri acasa, fara sa ne vada cineva.
M-am surprins intr-o postura extrem de vulnerabila foarte recent…Eram in plin proces de vindecare a relatiei cu tatal meu ( care are mai mute straturi ce apar , fiecare, cand suntem pregatiti) si plansesem la amintirea unor lucruri, la constientizarea faptului ca mi-e greu sa il recuonosc, pe deplin ca si tata pentru ca un tata pentru mine inseamna sacralitate, dedicare, asumare, sprijin, incredere. Stateam asa, in fotoliul meu calatorind in interiorul meu, purtandu-mi discutiile cu el pentru a ma elibera si a vindeca aceasta rana si ca si cum mi-am iesit din trup m-am vazut….
Am vazut o femeie la treizeci si ceva de ani ghemuita pe un scaun care plange pentru ceva ce , aparent, demult e uitat sau trecut. Si parca mi-am zis : „ia uite-ma…ditamai femeia redusa la un copil ce plange dupa tata „…ce vulnerabili suntem in astfel de momente…pe cine indraznim sa lasam langa noi in astfel de momente ? Sa ne vada cazuti, cum nu am vindecat poate, nici acum, lucruri din trecutul nostru, sa ne vada neputinta…umanitatea, simplitatea desavarsita a momentului, grandoarea ranii care sta deschisa in fata noastra.
Relatia dintre fiica si tata este una extrem de sensibila. La fel ca relatia dintre baiat si 
mama. Eu sunt o fiica si atunci vorbesc pentru mine. Este o relatie care , aparent, poate sa fie in regula, poate sa fie buna dar la o privire mai adanca, mai serioasa in emotiile noastre putem observa ca nu e.
Poti sa ii scrii tatalui tau un mesaj in care sa ii spui ca ii multumesti ca iti este tata, ca il iubesti si ca esti recunoscatoare? Poti sa o faci din inima, cu pieptul plin de drag si cu lacrimi de iubire in ochi? Incearca si fii constienta, atenta cand o faci …
Este posibil, asa cum mi s-a intamplat si mie, sa ma retina ceva ca si o mana care -mi spunea „nu” , „stop” …Era mana supararii din fetita din mine. Era furia , tristetea, tradarea-dezamagirea care zicea „nu, nu a fost tatal acela”….si am insirat apoi pe o foaie toate cele ce aveam sa ii spun, sa ii reprosez, pentru care sa judec sau sa fiu furioasa. Da, am facut-o pentru ca numai asa poti trece prin rana cu adevarat, numai asa poti sa eliberezi cu adevarat , din temnita aceea inchisa demult, tot ce sta intre tine si el; tot ce nu a fost spus, toate acele ziduri care nu sunt inca daramate, toate acele „stopuri” care se ridica ori de cate ori esti langa el sau ai vrea sa ii vorbesti. Oricat te-ai stradui sa ii spui „te iubesc” cu adevarat….nu o poti face pana ce nu eliberezi copilul din tine cu toate starile lui pe care este indreptatit sa le simta. Da-i voie….
Stiu ca mental intelegi motivele lui, viata lui, educatia lui, lipsurile lui insa asta nu inseamna ca emotional esti fericita cu el si cu tot ce a fost…asta nu inseamna ca fetitei din tine ii este bine asa.
Mi-am lasat lacrimile sa curga si starile sa ma inunde, am tipat imaginar si am spus tot ce le varstele respective nu am spus, am dat cu pumnii si mi-am trait vulnerabilitatea cu bucurie, cu implinire , cu drag…
Si am decis sa fiu si cu tine exact la fel de vulnerabila cum am fost cu mine, in fotoliul meu , cu ochii inlacrimati, la treizeci si ceva de ani , redusa la un copil mic ce isi plange relatia cu tatal….spre vindecarea ei. Petru ca , poate, nu am fost suficient de deschisa cu tine , de transparenta, asa cum mi-am dorit mereu sa fiu…si pentru ca e ok sa fii vulenerabila – este o mare putere , eliberare, calitate. Pentru ca viata nu este doar despre a arata impecabil, a zambi frumos in fiecare zi, a fii cu bratele deschise non stop, a fi zen de dimineata pana seara….Viata este vulenrabila , complexa, frumoasa si noi suntem la fel….daca vom indrazni.
Familia de azi si de ieri- relatia nevorbita dintre parinti si copii
Parinti si copii- este un subiect sensibil pentru ca multi se simt aici criticati, judecati, atacati , nu vorbesc despre asta, se simt vinovati, neputinciosi , resemnati….
Oricum ar fi, eu am tratat aceasta problema in cabinet de multe ori pana acum. Am un sot care lucreaza zilnic cu copii si parinti, cu familii, am si eu o familie a mea si prin prisma lucrului cu mine insami am ajuns sa inteleg niste chestiuni, destul de triste insa reale. Simt ca este un an in care multe vor fi spune si adevarurile usturatoare vor iesi la iveala. Pietre vor fi aruncate in cei ce vor spune aceste adevaruri insa nu-i nimic, lumea nu se poate transforma in ceea ce noi visam daca nu exista adevarul scos la iveala, daca nu se construieste o societate bazata pe princpii solide.
Revenind la tema cu care astazi m-am trezit in minte, aproape ca si cum cineva imi turna de sus cuvintele, frazele, povestea…..inainte sa ma ridic din pat. Am zis, semi adormita ” interesant” , o sa scriu despre asta.
Nici pe vremea noastra , nici pe vremea bunicilor ( mai ales ) si nici astazi familiile nu sunt armonioase , deschise, „prietene”. Astazi incep tot mai multi parnti sa fie constienti , sa isi creasca copiii altfel, sa lucreze cu ei insisi. Mai avem inca de inteles ca drumul catre o familie functionala, echilibrata incepe de la noi, de la mine, de la tine.
Un parinte nu va sti ce si cum daca nu se trezeste el intai, inainte de a avea un copil si incepe propriul proces de rezolvare a ranilor sale, dobandite de la proprii parinti. Stii poate ca ajungem sa fim proprii nostri parinti daca nu lucram la spargerea tiparelor , la schimbarea paradigmei, la gasirea propriei identitati.
Femeile raman insarcinate pentru ca e „vremea”, „am o varsta”, ” ma bate toata lumea la cap”, ” sa am si eu pe cineva”, ” sa nu fiu singura”, ” sa -mi aduca si mie la batranete cineva o cana cu apa”, ” asa trebuie” ori ca doreste sotul neaparat. Aceleasi motive sunt si la barbati , ei fiind mult mai putin implicati in treaba asta cu parintele.
Femeia ramane insarcinata asadar si …nu are nici o conexiune cu ea insasi, cu sufletul ei, cu nevoile ei, nu stie cine este, nu stie de ce este si nu dezvolta o relatie cu fatul , cu bebelusul nici in pantec nici dupa nastere. Mai ales daca se prefera din start cezariana care nu face altceva decat sa traumatizeze atat fatul cat si pe mama, rupe legatura dintre cei doi etc.
Nasterea e tratata ca ceva ce trebuie sa se intample mai repede, fara durere, sa treaca odata. De multe ori si sarcina e tratata ca ceva ce imi deformeaza corpul, ma face sa simt grasa si urata, vreau sa scap o data de asta.
Fatul simte tot, preia tot, toate starile tale, proiectiile tale, fricile tale.Prin cele de mai sus, deja acolo este o rana de respingere creata. Mama ramane in continuare nestiutoare, neinteresata de propria dezvoltare, vindecare, crestere , preia inconstient tiparele parintilor ei si mai tarziu se trezeste ca aplica aceleasi metode , sau aproximativ aceleasi in cresterea copilului ei.
Acesta devine o povara de care vrea sa scape mai repede ca face galagie, ca e neascultator, ca „nu sta unde l-am pus”, ca nu mai tace etc. Chiar si acum , cu zapezile am remarcat ceva. Parintii vor sa-si aduca neaprat, mai repede copiii la scoala, desi este interzisa inceperea scolilor inca. De ce? Ca sa scape de ei, ca nu au cu cine ii lasa, ca sunt o povara si nu stiu cum sa le faca fata, cum sa fie impreuna.
Parintele este pus in fata propriilor neputinte. Nu a fost invatat nici el cum sa faca asta, nu stie ce e aia emotie, nevoie, ascultare, sustinere, mangaiere, deschidere, comunicare. Nu stie ca relatia dintre mama si copil este una sacra si nevazuta in primul rand, ca cel mic preia si manifesta in primii ani de viata atmosfera si energia din familie, toate tensiunile, ranile, chestiunile nerezolvate.
Situatia familiala devine de cele mai multe ori un camp de lupta , care pe care domina, cine e mai autoritar, mai sef. De multe ori sunt tipete fara sfarsit ori trantiri de usi. Alteori izolare, retragere, multa singuratate. Si asta pentru ca parintele nu stie sa si exprime emotiile, ii e frica de ele, habar nu are ca a comunica deschis este un avantaj, o bucurie, o carare minunata si nu o slabiciune. Nu stie ca in primul rand, ar trebui el sa se intrebe de ce maniefsta niste tipare, de ce se enerveaza, de ce tipa, de ce vrea ca totul sa fie asa cum zice el, de ce simte neputinta, vinovatie, incrancenare etc…Nu stie ca e vremea sa devina constient de el si sa-si rezolve relatia cu proprii parinti, cu propriul copil interior care va duce la un adult muuuult mai armonios si la o relatia familiala muuuult mai buna.
Au inceput sa apara la cabinet astfel de mamici care sunt interesate de rezolvarea propriilor traume pentru ca realizeaza ca de le ele si de la ei, parintii, porneste si starea de bine a copilului lor.
Familiile sunt tot mai dezbinate, mai reci, mai defensive in interiorul lor, mai ” de fatada”. Trebuie sa merg acasa ca sa nu se supere mama/tata. Ii sun macar o data pe saptamana ca asa se cuvine. Inteleg ca ei au facut tot ce au putut ( desi in interior ii urasti, iti vine sa tipi etc). Si asa, perpetuezi si tu tiparele, ranile fara a incepe propiriul tau proces de vindecare pentru tine si pentru momentul in care vei fi parinte.
Familia e ceva ce „trebuie” , copiii sunt tot mai raniti , iar parintilor le pasa tot mai putin. Ei prefera sa se uite la televizor, sa dezbata politica, sa fie lasati in pace ca sunt obositi, sa -si vada copiii de joaca lor dincolo etc….COnexiunea reala nu exista, bucuria de a fi impreuna cu copilul tau nu exista. Tu te pui pe primul loc si uiti ca acel copil are nevoie de prezenta ta, de imbratisarea ta, te timp de joaca, de discutie, are nevoie sa fie inteles, ascultat, bagat in seama si nu trimis „dincolo” ( eventual cu tableta) seara de seara.
Nu mai intru in subiecul tati…pentru ca este de multe ori, mai dureros. absenta, lipsa comunicarii, autoritate excesiva sau nepasre completa, depresie, izolare, impotenta emotionala si afective etc…
Ne ascundem in spatele ” asa e viata, e grea”, ” trebuie sa platesc facturile ca sa aiba cu ce trai”, „ii dau tot ce are nevoie, nu e ii e rusine sa mai si tipe la mine?’, ” fac tot ce pot sa ii ofer totul si este nerecunoscator”, ” nu am timp, serviciul asta ma omoara” etc…
Copilul nu este hranit cu facturi si nu are tot ce ii trebuie daca nu are iubire, rabdare, afectiune, intelegere, ascultare, comunicare deschisa, daca nu simte ca parintelui chiar ii pasa , chiar ii da voie sa fie cine este, il sustine in alegerile sale , ii valideaza personalitatea, existenta. Pe copil nu il intereseaza ca nu ai timp si nu intelege de ce tipi la el cand tu de fapt iti tipi frustrarile. Din pacate , parintele traieste adormit, robotizat , fiind de multe ori el insusi un copil, un adult imatur. Cineva care lucreaza in domeniu zicea ceva usturator care este insa, adevarat: copiii sunt niste posesiuni, niste obiecte si niste monede de schimb intre parinti. Ede reflectat la asta.
Copilul tau are nevoie de cadura, de imbratisari, de timp, de rabdare, de intelegerea ta. Si tu poate….ar fi bine sa incepi sa te gandesti care sunt prioritatile tale, care sunt nevoile reale ale sufletului tau, in ce fel iti traiesti viata, esti fericit asa? Cum ti-ai crescut copilul, de ce vrei un copil, de ce nu ai rabdare si intelegere? 
Mai este si situatia dureroasa in care parintele proiecteaza cu glorie toate nevoile lui neimplinite asupra copilului spunand : „stiu eu ce e mai bine pentru tine”, ” fa asa cum iti spun si n-ai sa regreti”, ” nu stii tu, lumea e rea si e grea, eu iti vreau binele” ori chiar apeland la un santaj emotional dus la extrem prin zambete false , plans, atacuri de panica sau probleme cu tensiunea „daca nu faci cum vreau eu”. Acest parinte nu intelege ca ii anuleaza personalitatea copilului, ca ii neaga esenta, ca il transforma intr-un sclav sau intr–un viitor tortionar. Copilul ajunge fie sa nu iasa din vorba parintelui pentru ca se simte vinovat si responsabi ( rolurile se inverseaza) , fie ajunge sa iis urasca parintii, sa se indeparteze de ei complet, sa se certe intr-una.
Ambele cazuri sunt des intalnire in terapia pe c are o fac si vad tineri care sunt legati de parintii lor prin niste atasamente emotionale, manipulatoare de o amploare uluitoare. Uneori se ajunge chiar la manifestarea unor boli grave pentru a tine copilul alaturi, pentru ca el sa faca ce vrei tu, ca parinte. Sau iti pui copilul la mijloc, intre certurile voastre, intre supararile voastre, intre neimplinirile voastre, cerand copilului sa iti ia partea, denigrand celalat parinte. Acest copil va lua asupra lui toata povara divortului, a certurilor, a lipsei de armonie si de iubire, se va simti vinovat si va trai cu aceasta trauma care ii va afecta negativ toate relatiile viitoare. Isi va ura parintii sau se va ura pe el insusi traind povesti de dragoste pline de dependenta, de teama, de gelozie, de violenta, de atasamente nesanatoase.
Un astfel de parinte traieste viata lui ratata prin copil. Auzi foarte des ” sa nu ma faci de ras”, „uite ce mi-ai facut” etc….El nu este constient de nevoile copilului sau, nu stie ce inseamna deschiderea calda, comunicarea reala, autenticitatea, detasarea de drumul si alegerile copilului. Vrea cu orice pret sa conduca, sa isi implineasca visele, cu ce cost?
Toti suntem raniti, toti avem de rezolvat rani ale copilariei noastre chiar daca la prima vedere pare ca totul a fost bine. Toti intram in tiparele parintilor nostri pana cand ne oprim si incepem sa ne intrebam serios despre noi. Vrem sa reptam istoria? Vrem sa facem un copil din aceleasi motive? Vrem sa ne crestem copiii din carti si tehnici fara simtim nimic fata de ei, fara sa cultivam o conexiunea reala intre suflete? Vrem sa ajugem si noi lipsisti de interes, muti si surzi in propria familie? Sa ajungem sa „stim noi mai bine” si sa negam complet propria neputinta, propria durere, propia falsitate in propria viata??
E timpul sa incepem sa ne gandim la altfel de familie, la o familie constienta, plina de iubire, de interes real. E vremea sa ne acceptam emotiile, sa le recunoastem, sa le exprimam, sa le vindecam. Pentru a fi la randul nostru altfel de parinti pentru viitoarele generatii.
Draga mama, dragi parinti…
Parinti si copii, adulti si rani
Spun adesea ” am sa scriu despre asta” , de fiecare data cand imi vine o idee noua, revolutionara, cand am o constientizare, cand remarc niste lucruri importate in jurul meu si merita a fi spuse.
Astazi a venit vremea sa scriu despre copii-rani- parinti. De ce? Pentru ca noi toti suntem niste copii inca. Pentru ca acel copil care am fost candva nu a dispaut, el continua sa existe in interiorul nostru cu ranile sale nevindecate, cu nevoia sa de iubire neostoita.
Am urmarit un video pe care l-am si impartasit cu voi pe Facebook , despre parenting. Mi-a declansat aceasta stare….din care acum scriu.
Realizez ca toti clientii ce imi treg pragul, in cabinet sau in online , desi vin cu probleme aparent uzuale precum relatii esuate, divorturi, confuzie in zona profesionala, lipsa de stima de sine, atacuri de panica ori anxitate etc…in fond, totul duce la copilul interior, la parinti, la copilarie. Puteti spune ca este un cliseu al psihologilor, nu odata am auzit ” lasa-ma dle, ce treaba are copilaria mea cu mine , sunt adult deja” Este doar o temere mascata, o fuga de ceea ce se ascunde in copilaria fiecaruia dintre noi.
Toti suntem raniti, toti avem bine incastrate ranile de abandon, de respingere, tradare etc..NIci unul dintre noi nu a primit iubirea, acceptarea, validarea asa cum si-ar fi dorit. Nici unul dintre noi nu s-a simtit important, acceptat asa cum este, iubit cu caldura si responsabilitate. POti sa spui ca ai avut parinti iubitori, poti sa le gasesti chiar scuze si justificari, ca atat au putut, au stiut , ceea ce este corect. Nu suntem aici ca sa judecam parintii ci ca sa deschidem ochii asupra noastra.
De cate ori in copilaria ta nu ai fost comparat, certat, batut, de cate ori nu ti-a spus ca trebuie aia si ailalta, ca nu esti suficient de bun, de atent, de destept eetc? De cate ori ai fost lasat singur, crescut de alte persoane decat mama sau tata? De cate ori ai plans in tacere in camera ta pentru ca te simteai neinteles, neiubit, neimportant, confuz?
Toate astea sunt rani adanci ce stau in emotionalul nostru si care ne guvenreaza viata de adulti in prezent. INca asteptam acea bataie pe umar, acel ” sunt maandru de tine”, acea apreciere, lauda, acea forma de iubire si validare , fie ca e de la sefi, colegi….sau de la parinti – de unde a inceput totul.
In jurul varstei de 30 ani am inteles ca toata viata mea nu am facut altceva decat sa invat, mai mult si mai mult , cursuri peste cursuri si facultati si hartii obtinute ….de ce? Pentru ca asteptam undeva, acolo, ( de fapt fetita din mine astepta) validarea, lauda, acceptarea din partea parintilor. Asteptam acel ” bravo, sunt mandra de tine”. El nu a venit si poate ca nu va veni niciodata. Eu insa, am inteles ca nu mai vreau sa imi traiesc viata precum un copil ranit , ca e vremea sa ma desprind de parinti si de asteptarile lor, sa ma impac cu ei si cu copilul din mine si sa fiu fericita , pur si simplu.
Noi, cei raniti in felul asta avem la randul nostru copii sau vom avea. Cu acest bagaj pe 
care il purtam zilnic, cu toate tiparele invatate de la parinti automat, cu toate credintele limitative ca nu suntem sufiecient de…..devenim parinti. Si ne miram apoi de ce copiii nostri se poarta ciudat, de ce urla, plang, fac scene, stau prea mult in tableta. De ce uneori ne spun ca nu ne iubesc ori plang imediat ce nu le convine ceva.
Este simplu : pentru ca noi nu ne-am aplecat asupra noastra pana acum. Si prin copiii nostri Dzeu ne trimite oglinzile pe care noi le avem de vindecat. Urla din noi frustrarile, durerea, tristetea, neputinta, micimea pe care le -am adoptat ca si credinte, vizavi de noi insine …Urla din noi ranile emotionale nerezolvate atunci cand noi tipam si ne pedepsim copiii.
NU , nu este suficient sa oferi copilului bani, casa, scoala, mancare. NU ast il va ajuta sa se simta iubit si apreciat. Copilul tau asa cum si tu la randul tau, are nevoie de prezenta ta, de afectiunea ta, de sustinerea si caldura ta.
Singura sansa pentru copiii echilibrati si familii armonioase este ca noi adultii, sa ne apucam de treaba cu noi insine…sa nu transmitem mai departe aceleasi lucrurui pe care ni le-au transmis parintii nostri, inconstient. Sa nu ne mai trezim ca „suntem exact ca mama/tata” ci sa ne descoperim pe noi insine cu adevarat, sa eliberam durerea si tristetea si sa oferim copiilor nostri armonia pe care o avem in interior.
Tine de noi si nu de ei !
Cativa pasi spre relatia pe care o doresti
Bine te regasesc draga suflet. Acesta este un articol despre tine si despre relatia pe care o visezi si nu mai vine sau pe care o doresti dar pare ca nici una nu este aceea sau….si aici mai poti umple tu spatiile.
Suntem oameni, suntem suflete si suntem aici cautand toti acelasi lucru: iubirea. Cand suntem mici ea vine din belsug de la parinti si cei din jur pentru ca na, cine sa nu iubeasca un bebelus? Apoi crestem putin si incepem sa fim conditionati. INcepem sa primim iubirea „doar daca” facem anumite lucruri sau suntem intr-un anumit fel. Si asa, incet, incet puritatea si autenticitatea noastra se acopera , se transforma in multe roluri si masti pe care le purtam mai apoi, adulti fiind.
De cate ori nu ai facut o multime de lucruri ca sa iti multumesti parintii, prietenii, gasca? De cate ori ai renuntat la a fi asa cum esti tu cu adevarat pentru a parea altceva – mai bun, mai frumos, mai destept, mai glumet, mai de „treaba”, mai serios, mai responsabil ? Aminteste-ti de aceste momente si gandeste-te putin – cine sunt eu cu adevarat?
De aici incepe calatoria ta catre a primi si trai acea relatie pe care o visezi.
- Care sunt calitatile mele? Cum sunt eu de fapt ? Ce imi place si ce nu imi place ? Sunt intrebarile cu care poti incepe sa te regasesti pe tine , cel/cea autentic/a. Pentru ca altfel, relatia ta nu va fi una echilibrata, armonioasa, plina de incredere si frumos. Veti fi doua masti care vor juca rolurile lor pe rand pentru a-l impresiona pe celalat sau chiar pentru a -l invinge ( in argumente, decizii, situatii).
- O relatie nu este despre cine detine puterea sau despre competitie. Este despre a fi tu insati/insuti si despre a colabora, a va completa, a gasi impreuna raspunsuri, solutii, a construi catre ceva comun.
Baza relatiei tale este comunicarea si sinceritate/deschiderea. Da, inca de la inceput. Pe asta construiesti fundamente solide si in felul asta nu incepi purtand o masca ce mai apoi va cadea si atunci nu va veti mai recunoaste unul pe celalalt. In momentul in care incepi sa ascunzi, sa te retii, sa nu spui , incepi sa creezi fisuri in relatia ta. Si da, este vorba despre a fi vulnerabil, deschis, sincer intai cu tine si apoi cu celalat. Nu iti mai fie atat de teama sa fii ranit, sa fii abandonat, sa fii umilit sau respins. Astea sunt rani pe care toti le avem si care se pot vindeca intr-o relatie cu adevarat solida, prin ascultare, acceptare, sinceritate, sustinere. Fii tu asa cum ai vrea sa fie celalat cu tine.- Daca esti femeie, invata sa fii cu adevarat femeie. Invata sa fii receptiva, relaxata, blanda, senzuala, atenta, echilibrata si inteleapta. Invata sa primesti- complimente, daruri, timp, atingeri, gesturi, zambete, priviri. Invata sa te bucuri de tine si de frumusetea ta naturala si nu mai dori sa pari altceva. E nevoie doar sa fii floarea care esti si el sa apara pentru a te culege. Nu e vorba despre competitie aici, am mai zis-o, nu e nevoie sa ii demonstrezi lui ca ” il faci”, nici sa „il pui cu botul pe labe”, nici sa ii arati ” cine-i seful”. Uita de toate astea , ele nu iti vor aduce nimic bun intr-o relatie. Da-i voie barbatuluii sa fie barbat si tu regaseste-ti locul ca si femeie .
- Nu e nimic rusinos in a-ti exprima emotiile, sa plangi, sa arati ca esti vulnerabil.In astfel de momente relatia se solidifica, creste, se creeaza acea intimitate pe care ne-o dorim si care atat de rar exista. In momentele in care lasi deoparte mandria, frica, nesigurantele si spui ceea ce simti cu adevarat, expui felul in care tu esti in acel moment, fara a cere si a judeca, fara a invinovati pe celalat. Doar esti tu, curat, simplu, expus. Ai sa vezi ca nu vei muri, ai sa vezi ca vei gasi intelegere, imbratisari si magia se va crea intre voi.
- Lucreaza cu tine, fa din tine proiectul numarul unu pentru o stare de bine, de armonie interioara, de fericire. Nu astepta sa apara el/ea si sa te „faca” fericit/a , sa iti dea tot ceea ce tu nu poti sau nu stii sa iti dai. Uita-te intai in sufletul tau, afla cine esti tu, renunta la frici, deschide-ti inima, vindeca-ti emotiile reprimate, traumele din copilarie, redevino intreg si abia atunci el/ea va aparea si totul va putea sa curga, sa se lege. Daca astepti de la altul inseamna ca fericirea ta depinde mereu de acel altul, inseamna ca tu, prin tine, nu poti sa fii fericit , nu stii sa fii intreg. INseamna ca toata puterea ta este la altul , mereu. Ca iti pui viata ta in mainile altuia. Asa ca lucreaza cu tine, vindeca-ti ranile, vezi-ti valoarea si frumusetea, seteaza-ti limitele si transmite UNiversului dorintele tale, altfel…nu va merge.
Sunt cativa pasi, cateva idei despre ce ar insemna o relatie echilibrata. Mai sunt multe de spus, te las deocamdata sa incepi cu cele de mai sus. Te las sa te gandesti la ele, sa incepi sa actionezi in aceste directii, sa faci ceea ce simti ca e de facut cu tine intai si vei fi pregati apoi sa apara ceea ce visezi.
Voi reveni si cu un articol despre cuplurile deja formate si cateva idei pentru transformarea lor, pentru binele tau interior . Pana atunci , te invit , daca simti, la atelierul despre relatii din 25 iunie. Detaliile sunt aici :https://ankalavinia.wordpress.com/ateliere/
El si ea- povestea pe care o poti crea chiar tu
Am deschis pagina goala gandindu-ma sa scriu despre ceva si imediat sufletul mi s-a umplut de cu totul altceva- iubirea , cuplul, relatiile…
De curand am devenit „doamna” , titlu cu care inca nu ma imprietenesc si asta pentru ca eu ma simt femeia, fiinta, o ea tanara ca la 20 ani:) Trecand peste asta ,am facut pasul si m-am casatorit si totul s-a intamplat intr-un an. A fost un an plin , un an complex, cu de toate. M-am casatorit constient, atent, cu iubire, cu drag, cu discernamant , cu intelegere. Este vorba despre intelegerea faptului ca relatia este tot o relatie si daca esti casatorit si daca nu esti. Nu am facut-o pentru ca am o varsta, nici pentru ca se astepta cineva sau isi doreau parintii , nici pentru vreun comfort sau pentru ca ma obisnusem…NIci nu am avut timp sa ma obisnuiesc pentru ca tot ce s-a intamplat intre noi doi a fost si este la fel inca de la inceput.
Nu am fost mereu tipa fericita, zen si cu o relatie minunata. Din contra. Am trecut prin tot felul de experiente la acest capitol. Am fost mereu o romantica si o visatoare, inima mea l-a asteptat si l-a cautat mereu pe Fat -Frumos. Numai ca Fat- Frumos aparea azi pe un cal alb si disparea maine ca magaru-n ceata. Si eu ramaneam cu lacrimile -n pumni si inima franta. Iar si iar. Pana ce am inteles ca este un tipar aici si ca nu inteleg nimic din viata mea , nu inteleg de ce raman mereu singura . Asa ca am mers la un specialist care mi-a explicat despre increderea in sine, despre dependenta, despre frici, despre „altii pe primul loc si eu undeva in coada sirului”, despre pierderea identitatii intr-o relatie si despre traumele capatate de-a lungul vietii, incepand cu copilaria ce m-au adus in punctul de a nu putea tine nici o relatie pe linia de plutire.
Cand am ajuns intr-un final sa fiu intr-o relatie stabila, de peste 4 ani mi-am dat seama ca devenise caldut, comfortabil si cam atat. Am inceput sa ma intreb daca asta e tot. Daca asa trebuie sa fie. Daca o relatie inseamna prietenie, o buna echipa, respect reciproc. Imi lipsea tandretea, pasiunea, intimitatea sufletelor si contopirea privirlor. Imi lipsea ceva esential. Plus ca nu prea se intrevedea vreo casatorie , nu prea aparea in visele mele viitoare si nu vorbesc aici despre minte ci despre visele inimii. Si desi ne intelegeam foarte bine, nu ne-am certat vreodata, nu au fost probleme „aparente” exista o fisura in fundal si am decis sa ne separam drumurile , prieteneste, cu intelegere si buna vointa. Chiar ne-am cautat apoi case in care sa ne mutam separat, impreuna.
Am riscat , cum s-ar zice, totul, pentru ca acolo, in inima mea stiam ca vreau mai mult , visam la mai mult si credeam ca exista acel mai mult. A fost prima oara in viata mea cand am riscat asa , cand m-am pus pe primul loc, cand nu mi-a fost teama sa fiu singura chiar si daca urma sa fie asa pentru mult timp. Si a fost o eliberare, mi-am inceput din nou viata si m-am bucurat de ea. IN anul in care am fost singura am trecut prin lectii si intamplari ce mi-au schimbat fundamental perspectiva, gandirea, intelegerea. Am dat cele mai importante examene ce tin de o relatie, am rezolvat probleme vechi cu radacini adanci din copilarie, am crescut fetita mea interioara, mi-am inteles parintii si m-am separat de ei, mi-am inteles ranile de dependeta, de umilire, de tradare si am lucrat cu ele, am inteles ce inseamna sa fii femeie pe propria mea piele. Nu a fost simplu deloc. AM rascolit fiecare parte din mine pentru a ma intelege, pentru a ma pregati sa fiu „acea femeie” care nu fusesem niciodata : blanda, calda, toleranta, receptiva, asezata, inteleapta, vulnerabila, fragila , deschisa, senzuala, dar si puternica , cumpatata, inteleapta. Inca mai lucrez la asta dar marea parte din munca am dus-o eu cu mine , eu cu sufletul si mintea mea, cu ranile mele , cu confuzia mea, cu durerile mele si Doamne cate teste am mai avut sa devin din femeia barbat , agresiva, puternica intr-un mod dezechilbrat, galagioasa pe alocuri , imprasitata, nesigura pe ea , rupta de propria senzualitate si propriul trup – femeia care sunt acum, cea care l-a intalnit pe Fat Frumos , cel care a ramas, exact ca in povestea mea din copilarie.
Cand eu am fost femeia a aparut si barbatul , exact cand nu ma asteptam, exact cand nu eram pregatita, exact cand nu cautam si exact cand eram „foarte eu”. Am stiut de la prima conversatie, din prima seara petrecuta sorbindu-ne din priviri ca el e, ceva din mine a stiut, ceva din mine s-a insitit definitiv, freamatul s-a oprit , gandurile au incetat , intrebarile au disparut. S-a asternut linsitea, pacea, bucuria. Dar o bucurie si o pace cat se poate de reale , de ancorate in realitate. Pana cand el a venit la Bucuresti am mai avut de infruntat niste frici, niste monstruleti , niste temeri, nesigurante fix ale mele , din bagajul meu de-o viata. SI nu a fot vorba despre cand, daca, dar daca…ci despre acel „e prea frumos sa fie adevarat, sa gasim ceva care sa nu ne convina ca sa putem fugi ” . Am avut de inteles ca o relatie inseamna totul, inseamna pachetul, inseamna si munca si asumare si rabdare si multa profunzime. Asa l-am primit pe el si el pe mine cu sufletul deschis , cu sinceritate multa , comunicare deschisa , brate calde si primitoare, minte clara si relaxata, inima inflacarata . Nu ne-am pierdut mintile, nu au zburat fluturi sau pasari de nici un fel, nu a fost cutremur pe pamant insa a fost inceputul unei noi lumi . A fost inceputul adevaratei relatii de iubire cu toate ale ei asumate, la pachet, cu acceptare, cu intelegere, cu sprijin, cu asezare, cu profunzime si matuitate.
IN relatia asta sunt mai femeie decat am fost vreodata si el este barbatul care , poate, nu a stiut ca este pana acum. IN relatia asta am inteles ce inseamna sa stiu unde mi-e locul, sa stiu pana unde mi-e vorba , sa stiu pana unde sa vorbesc si cand sa tac, sa stiu cand sa privesc si cum si cand sa fac, sa stiu cand sa ascult , cand sa incurajez, cand sa fiu si atat. Am inteles cum e sa fie armonie nevorbita , cum e sa fie libertate totala si bucuria de a fi impreuna chiar si atunci cand fizic, nu suntem. Am inteles ce inseamna sa fii fragila si vulnerabila cu adevarat, in fata unui barbat, ce inseamna sa te expui pana la os….si cat de magic este sa se creeze o astfel de intimitate intre doua suflete, ce magie se creeaza atunci cand tu te dezbraci de toate ale tale si el te priveste, in goliciunea fiintei tale si te strange la piept cu foc, cu dor, cu blandete, cu fiinta lui intreaga fara sa fie nevoie de explicatii. Am inteles ce inseamna sa simti cu fiecare celulula doar privindu-l , ce inseamna sa faci dragoste doar tinandu-te de mana si ce inseamna insotirea si nu inlantuirea.
Stiu ca voi mai intelege multe , stiu ca drumul abia s-a deschis inaintea noastra si ma bucur sa fiu pe el , sa traiesc tot ceea ce traiesc alaturi de cel care a ales la randul sau sa-si traiasca povestea cu mine.
Va doresc curaj, asumare, intelepciune, perseverenta, acceptare, rabdare pe drumul vostru catre a va cunoaste pe voi insiva intai pentru a putea sa primiti in viata voastra pe cel/cea cu care sa claditi intr-adevar Povestea.
Va doresc sa va pretuiti suficient de mult incat sa esiti din acele relatii care nu va fac bine si sa indrazniti sa visati , sa credeti ca El/Ea exista cu adevarat. Va doresc ca toate acele dorinte ale inimii sa se implineasca si va spun ca pentru asta e nevoie de ceva munca interioara , de ceva asumare si putere de acceptare a propriilor neajunsuri.
Ai venit aici complet, pentru a fi fericit. Meriti tot. Nu te priva de ceea ce ai deja.