Coincidentele nu exista

De multe ori habar nu am ce voi scrie, ce scriu de fapt. Simt indemnul de a o face pur si simplu si pe pagina alba astern ceea ce vine pe parcurs.

Scrisul imi este prieten inca din copilarie cand imi placea la nebunie sa fac compuneri sau sa scriu comentarii. Orice imi puneai in fata compuneam pagini intregi. Cred ca as putea face o compunere si despre o ecuatie, daca tot nu ma pricep la matematica. Ma pierd printre cuvinte simtindu-ma acasa cu ele, simtindu-ma Eu printre ele. 

Vorbind zilele trecute cu cineva despre coincidente care de fapt nu exista am fost intrebata „si ce fel de „sincronicitati” ti s-au intamplat?” 

Ma uit inapoi la copilarie si vad acum sirul „intamplarilor” fara de care nu as fi acum aici. Citeam asa cum o fac din nou acum, cu nesat, pe sub patura sau la lumina lumanarii, orice, oricand. Scriam in timpul scolii compuneri pana si in limba franceza la teze chiar daca nu stiam foarte bine gramatica. Cuvintele curgeau pur si simplu. Acum scriu un blog si nu numai.

Vorbeam cu Dumnezeu in fiecare seara si Il rugam sa ne ierte pe toti si apoi am mers la diverse biserici pentru a intelege mai bine, am citit Biblia si multe alte carti religioase pentru a patrunde misterul. Acum sunt aici, pe acelasi drum regasind pas cu pas Dumnezeul din mine, simtind din nou nevoia de a sta intr-o biserica incarcata de energie curata sau simtind nevoia sa deschid Biblia cand si cand pentru a imi lua acele vibratii minunate odata cu atingerea ei, pentru a deslusi din nou cate o fraza, cate un cuvant ci alto ochi de acesta data.

In alta ordine de idei m-am simti mereu „altfel”, am simtit ca nu apartin acelui oras mic in care m-am nascut, ca nu sunt ca ceilalti copii, ca am nevoie de ceva mai profund, mai serios decat ceea ce se intampla in jurul meu. Nu am fost inteleasa si s-a incercat, asa cum se intampla cu multi copii, sa fiu adusa in randurile lumii pe linia de gandire materialista, sa am un „rost” in viata si eventual unul banos ca sa imi fie bine. 

Desenele mele in acurela de la pranz cand ai mei se odihneau erau oaza mea de pace, de regasire cu mine inca din clasele mici cand desenam un copac pe un deal si cateva floricele pe langa un soare imens. Era considerata pierdere de timp si trebuia sa revin la lucrurile serioasa precum studiul si invatarea matematicii  sau a fizcii pe care le-am detestat si pe care, ca sa vezi, nu le inteleg nici acum prea bine. Iata ca acum regasesc din nou acuarela din cand in cand, naiv, pe un bloc de desen sau creionul pentru cate un portret ascuns prin sertare si uitat apoi. 

Am fost luata de pe drumul sufletului meu in incercarea de a fi „normala” si am urmat acest drum ceva vreme, destul de indelungata prelunad rolul de gospodina, de studenta constiincioasa, de fata cuminte sau mai putin cuminte, experimentand din toate doar ca sa ajung la finalul acestei carari spinoase printr-o depresie. A fost finalul acelui „normal” impus inca de cand eram mica. A fost inceputul regasirii scrisului, cititului, desenului, sufletului etc…

Nimic nu a fost si nu este intamplator…darurile mele au fost cu mine in tot acest timp insa a fost nevoie sa apuc drumul normal si simplu pentru a intelege ca eu tot aia sunt, ca eu tot aia doresc sa fac, ca pe mine nu ma intereseaza in continuare matematica sau casa sau masina sau vreun prieten avut…sau acel „rost” al omului „normal”. Nu am mai scris despre toata perioada din zona muncii ca as mai ocupa inca o mie de cuvinte si nu are rost. 

Stiu acum ca acel copil artist in legatura cu divintatea lui, in legatura cu Universul din el revine si revine apreciind acum fiecare moment, nemaifiind constrans de nimeni si de nimic, gasindu-si liberatea pe care stia ca o are dar pe care a dat-o la schimb pentru linistea altora o vreme. 

Abonează-te la newsletter