Familia de azi si de ieri- relatia nevorbita dintre parinti si copii

Parinti si copii- este un subiect sensibil pentru ca multi se simt aici criticati, judecati, atacati , nu vorbesc despre asta, se simt vinovati, neputinciosi , resemnati….

Oricum ar fi, eu am tratat aceasta problema in cabinet de multe ori pana acum. Am un sot care lucreaza zilnic cu copii si parinti, cu familii, am si eu o familie a mea si prin prisma lucrului cu mine insami am ajuns sa inteleg niste chestiuni, destul de triste insa reale.  Simt ca este un an in care multe vor fi spune si adevarurile usturatoare vor iesi la iveala. Pietre vor fi aruncate in cei ce vor spune aceste adevaruri insa nu-i nimic, lumea nu se poate transforma in ceea ce noi visam daca nu exista adevarul scos la iveala, daca nu se construieste o societate bazata pe princpii solide.

Revenind la tema cu care astazi m-am trezit in minte, aproape ca si cum cineva imi turna de sus cuvintele, frazele, povestea…..inainte sa ma ridic din pat. Am zis, semi adormita ” interesant” , o sa scriu despre asta.

Nici pe  vremea noastra , nici pe vremea bunicilor ( mai ales ) si nici astazi familiile nu sunt armonioase , deschise, „prietene”. Astazi incep tot mai multi parnti sa fie constienti , sa isi creasca copiii altfel, sa lucreze cu ei insisi. Mai avem inca de inteles ca drumul catre o familie functionala, echilibrata incepe de la noi, de la mine, de la tine.

images.jpgUn parinte nu va sti ce si cum daca nu se trezeste el intai, inainte de a avea un copil si incepe propriul proces de rezolvare a ranilor sale, dobandite de la proprii parinti. Stii poate ca ajungem sa fim proprii nostri parinti daca nu lucram la spargerea tiparelor , la schimbarea paradigmei, la gasirea propriei identitati.

Femeile raman insarcinate pentru ca e „vremea”, „am o varsta”, ” ma bate toata lumea la cap”, ” sa am si eu pe cineva”, ” sa nu fiu singura”, ” sa -mi aduca si mie la batranete cineva o cana cu apa”, ” asa trebuie” ori ca doreste sotul neaparat. Aceleasi motive sunt si la barbati , ei fiind mult mai putin implicati in treaba asta cu parintele.

Femeia ramane insarcinata asadar si …nu are nici o conexiune cu ea insasi, cu sufletul ei, cu nevoile ei, nu stie cine este, nu stie de ce este si nu dezvolta o relatie cu fatul , cu bebelusul nici in pantec nici dupa nastere. Mai ales daca se prefera din start cezariana  care nu face altceva decat sa traumatizeze atat fatul cat si pe mama, rupe legatura dintre cei doi etc.

Nasterea e tratata ca ceva ce trebuie sa se intample mai repede, fara durere, sa treaca odata. De multe ori si sarcina e tratata ca ceva ce imi deformeaza corpul, ma face sa simt grasa si urata, vreau sa scap o data de asta.

Fatul simte tot, preia tot, toate starile tale, proiectiile tale, fricile tale.Prin cele de mai sus, deja acolo este o rana de respingere creata. Mama ramane in continuare nestiutoare, neinteresata de propria dezvoltare, vindecare, crestere , preia inconstient tiparele parintilor ei si mai tarziu se trezeste ca aplica aceleasi metode , sau aproximativ aceleasi in cresterea copilului ei.

images-2Acesta devine o povara de care vrea sa scape mai repede ca face galagie, ca e neascultator, ca „nu sta unde l-am pus”, ca nu mai tace etc. Chiar si acum , cu zapezile am remarcat ceva. Parintii vor sa-si aduca neaprat, mai repede copiii la scoala, desi este interzisa inceperea scolilor inca. De ce? Ca sa scape de ei, ca nu au cu cine ii lasa, ca sunt o povara si nu stiu cum sa le faca fata, cum sa fie impreuna.

Parintele este pus in fata propriilor neputinte. Nu a fost invatat nici el cum sa faca asta, nu stie ce e aia emotie, nevoie, ascultare, sustinere, mangaiere, deschidere, comunicare. Nu stie ca relatia dintre mama si copil este una sacra si nevazuta in primul rand, ca cel mic preia si manifesta in primii ani de viata atmosfera si energia din familie, toate tensiunile, ranile, chestiunile nerezolvate.

Situatia familiala devine de cele mai multe ori un camp de lupta , care pe care  domina, cine e mai autoritar, mai sef. De multe ori sunt tipete fara sfarsit ori trantiri de usi. Alteori izolare, retragere, multa singuratate. Si asta pentru ca parintele nu stie sa si exprime emotiile, ii e frica de ele, habar nu are ca a comunica deschis este un avantaj, o bucurie, o carare minunata si nu o slabiciune. Nu stie ca in primul rand, ar trebui el sa se intrebe de ce maniefsta niste tipare, de ce se enerveaza, de ce tipa, de ce vrea ca totul sa fie asa cum zice el, de ce simte neputinta, vinovatie, incrancenare etc…Nu stie ca e vremea sa devina constient de el si sa-si rezolve relatia cu proprii parinti, cu propriul copil interior care va duce la un adult muuuult mai armonios si la o relatia familiala muuuult mai buna.

Au inceput sa apara la cabinet astfel de mamici care sunt interesate de rezolvarea propriilor traume pentru ca realizeaza ca de le ele si de la ei, parintii, porneste si starea de bine a copilului lor.

Familiile sunt tot mai dezbinate, mai reci, mai defensive in interiorul lor, mai ” de fatada”. Trebuie sa merg acasa ca sa nu se supere mama/tata. Ii sun macar o data pe saptamana ca asa se cuvine.  Inteleg ca ei au facut tot ce au putut ( desi in interior ii urasti, iti vine sa tipi etc). Si asa, perpetuezi si tu tiparele, ranile fara a incepe propiriul tau proces de vindecare pentru tine si pentru momentul in care vei fi parinte.

Familia e ceva ce „trebuie” , copiii sunt tot mai raniti , iar parintilor le pasa tot mai putin. Ei prefera sa se uite la televizor, sa dezbata politica, sa fie lasati in pace ca sunt obositi, sa -si vada copiii de joaca lor dincolo etc….COnexiunea reala nu exista, bucuria de a fi impreuna cu copilul tau nu exista. Tu te pui pe primul loc si uiti ca acel copil are nevoie de prezenta ta, de imbratisarea ta, te timp de joaca, de discutie, are nevoie sa fie inteles, ascultat, bagat in seama si nu trimis „dincolo” ( eventual cu tableta) seara de seara.

Nu mai intru in subiecul tati…pentru ca este de multe ori, mai dureros. absenta, lipsa comunicarii, autoritate excesiva sau nepasre completa, depresie, izolare, impotenta emotionala si afective etc…

Ne ascundem in spatele ” asa e viata, e grea”, ” trebuie sa platesc facturile ca sa aiba cu ce trai”, „ii dau tot ce are nevoie, nu e ii e rusine sa mai si tipe la mine?’, ” fac tot ce pot sa ii ofer totul si este nerecunoscator”, ” nu am timp, serviciul asta ma omoara” etc…

Copilul nu este hranit cu facturi si nu are tot ce ii trebuie daca nu are iubire, rabdare, afectiune, intelegere, ascultare, comunicare deschisa, daca nu simte ca parintelui chiar ii pasa , chiar ii da voie sa fie cine este, il sustine in alegerile sale , ii valideaza personalitatea, existenta. Pe copil nu il intereseaza ca nu ai timp si nu intelege de ce tipi la el cand tu de fapt iti tipi frustrarile. Din pacate , parintele traieste adormit, robotizat , fiind de multe ori el insusi un copil, un adult imatur. Cineva care lucreaza in domeniu zicea ceva usturator care este insa, adevarat: copiii sunt niste posesiuni, niste obiecte si niste monede de schimb intre parinti. Ede reflectat la asta.

Copilul tau are nevoie de cadura, de imbratisari, de timp, de rabdare, de intelegerea ta. Si tu poate….ar fi bine sa incepi sa te gandesti care sunt prioritatile tale, care sunt nevoile reale ale sufletului tau, in ce fel iti traiesti viata, esti fericit asa? Cum ti-ai crescut copilul, de ce vrei un copil, de ce nu ai rabdare si intelegere? images (1).jpg

Mai este si situatia dureroasa in care parintele proiecteaza  cu glorie toate nevoile lui neimplinite asupra copilului spunand : „stiu eu ce e mai bine pentru tine”, ” fa asa cum iti spun si n-ai sa regreti”, ” nu stii tu, lumea e rea si e grea, eu iti vreau binele” ori chiar apeland la un santaj emotional dus la extrem prin zambete false , plans, atacuri de panica sau probleme cu tensiunea  „daca nu faci cum vreau eu”.  Acest parinte nu intelege ca ii anuleaza personalitatea copilului, ca ii neaga esenta, ca il transforma intr-un sclav sau intr–un viitor tortionar. Copilul ajunge fie sa nu iasa din  vorba parintelui pentru ca se simte vinovat si responsabi ( rolurile se inverseaza) , fie ajunge sa iis urasca parintii, sa se indeparteze de ei complet, sa se certe intr-una.

Ambele cazuri sunt des intalnire in terapia pe c are o fac si vad tineri care sunt legati de parintii lor prin niste atasamente emotionale, manipulatoare de o amploare uluitoare. Uneori se ajunge chiar la manifestarea unor boli grave pentru  a tine copilul alaturi, pentru ca el sa faca ce vrei tu, ca parinte. Sau iti pui copilul la mijloc, intre certurile voastre, intre supararile voastre, intre neimplinirile voastre, cerand copilului sa iti ia partea, denigrand celalat parinte. Acest copil va lua asupra lui toata povara divortului, a certurilor, a lipsei de armonie si de iubire, se va simti vinovat si va trai cu aceasta trauma care ii va afecta negativ toate relatiile viitoare. Isi va ura parintii sau se va ura pe el insusi traind povesti de dragoste pline de dependenta, de teama, de gelozie, de violenta, de atasamente nesanatoase.

Un astfel de parinte traieste viata lui ratata prin copil. Auzi foarte des ” sa nu ma faci de ras”, „uite ce mi-ai facut” etc….El nu este constient de nevoile copilului sau, nu stie ce inseamna deschiderea calda, comunicarea reala, autenticitatea, detasarea de drumul si alegerile copilului. Vrea cu orice pret sa conduca, sa isi implineasca visele, cu ce cost?

 

Toti suntem raniti, toti avem de rezolvat rani ale copilariei noastre chiar daca la prima vedere pare ca totul a fost bine. Toti intram in tiparele parintilor nostri pana cand ne oprim si incepem sa ne intrebam serios despre noi. Vrem sa reptam istoria? Vrem sa facem un copil din aceleasi motive? Vrem sa ne crestem copiii din carti si tehnici fara simtim nimic fata de ei, fara sa cultivam o conexiunea reala intre suflete? Vrem sa ajugem si noi lipsisti de interes, muti si surzi in propria familie? Sa ajungem sa „stim noi mai bine” si sa negam complet propria neputinta, propria durere, propia falsitate in propria viata??

E timpul sa  incepem sa ne gandim la altfel de familie, la o familie constienta, plina de iubire, de interes real. E vremea sa ne acceptam emotiile, sa le recunoastem, sa le exprimam, sa le vindecam. Pentru a fi la randul nostru altfel de parinti pentru viitoarele generatii.

 

 

Abonează-te la newsletter