Mi-era dor de voi cuvinte…mi-era dor de tine pagina…mi-era dor sa stam de vorba…Iata-ma dupa niste saptamani nebune…iata-ma din nou la un ceai cu tine…Vantul si copacul din fata geamului m-au indemnat sa scriu astazi, sa revin in interiorul meu, in inima mea si sa aduc de acolo noi valuri de idei, emotii, simtiri…
Iata-ma in prag de Inviere. Invierea cui? A noastra, a tuturor, a sufletelor noastre de lumina…da, prin Iisus, prin cel care cu iubire infinita ne-a dat cadoul acesta nepretuit. Iata-ma inainte de Paste gandindu-ma la mine, la ai mei, la noi toti, la familia Pamant. Stiu ca sunt zile incarcate de Har Ceresec, stiu ca ceea ce se intampla acum si nu vedem ne schimba cursul, ne duce fragila braca pe alte ape…mai curate, mai parfumate, mai racoroaase si mai bogate…
Pentru prima data de Paste nu sunt agitata, nu sunt prinsa de acea vanzoleala obositoare in goana dupa mancaruri si cadouri superficiale, grele, cu un rost pe care nici oamenii nu il stiu prea bine…Pentru prima oara de inainte de Paste ma gandesc la cata iertare mai am de facut cu mine si cu ceilalti ascultand cantece sfinte…aprinzand lumanari din ceara adevarata si arzand tamaie frumos mirositoare…mai am inca de iertat, mai am inca de gasit acea iubire adevarata in mine, stiu ca este acolo. Asta I-am cerut si lui Iisus zilele trecute la biserica : Invie te rog in mine, invata-Ma acea Iubire! Umple-mi inima si sufletul. N-am uitat nici sa ii multumesc cu lacrimi de recunostinta pentru tot ce a facut si face pentru noi, pentru ca este in noi si pentru ca zilele astea , in perioada asta atat de importanta si mareata va reinvia in fiecare dintre noi…Stim oare aceasta? Stim oare sa Il primim si sa intelegem? Sau ne preocupa prea mult cozonacul, petrecerea, gratarul la padure?
Ziceam de lacrimi…ele mi-au fost prietene zilele astea, destul de des chiar daca am zis eu- nu plang, n-am de ce….dar iata ca sufletul mi se moaie cumva de fiecare data cand vad exemple de Oameni, cand vad filme cu Iisus, cand vad copii sau animale ori minunate flori…cand simt Soarele cat mai iubeste sau mareata Luna cat ma ocroteste….n-ai cum sa nu ti se inmoaie inima, sa nu simti…daca asta stii sa faci si ai facut o viata intreaga. Multumesc lacrimilor ca imi aratati mereu cine sunt , ca imi dati puterea de a fi vulnerabila.
Este o perioada de transformare profunda acum si dupa Paste cat si intregul an. Dar mai ales acum- am primit atatea provocari numai in ultimele doua saptamani cate n-am primit de la inceputul anului…si ah! cat am vrut sa ocolesc, sa fug de ele mereu…am tot zis-o si o spun : de ce ti-e frica de aia nu scapi, garantat! Asa ca am zis, ok- am fugit, m-ati ajuns, acum nu mai este loc de scapare, acum timpul nu mai are timp si ce pot eu face decat sa ma impac odata si partea mea pamanteana? Si o fac zi de zi muncind cumva ca si cum viata mea depinde de asta…intr-un fel asa simt ca este…intr-un fel exista o anume urgenta a acestor transformari…Dupa cum spuneam din ianuarie – nu mai merge cu fuga, cu minciuna, cu egoismul, cu rautatea, cu reprimarile…nu mai tine! Ne palmuiesc de nu ne vedem cand nu ne asteptam! Asa ca…am decis acum, inainte de Paste cand sunt cea si cea mai sensibila sa urez bun venit Hristosului in mine si sa inteleg ca asta nu inseamna o emotivitate si fantezie aeriana continua ci inseamna putere, incredere, blandete, toleranta, singuranta, curaj, asumare, responsabilitate, adevar….toate imbracate si infuzate intr-un mod perfect in si cu iubire.
Un Paste in care va doresc sa inviati imbratisand Sfintenia din voi!
