E acel moment in care simti un gol, o ceata, o descumpanire…
E un moment cand te trezesti la aproape 30 ani si te uiti inapoi…si nu stii ce ai facut, ce stii sa faci, ce vei face..si te uiti pe pereti, te uiti prin carti, scrii la oameni, intrebi, dar ramai cu acelasi gol si aceeasi descumpanire.
Ai intrat pe piata muncii cu avant, increzator, proaspat, naiv si doritor de a face ceva cu tine, pentru tine, pentru parinti, feiricit ca vei avea bani de buzunar chiar daca castigai cat sa mananci o pizza pe saptamana.
Ai inceput si ai terminat scoli, facultati, ai citit mult de cand te stii si dupa interviuri si incercari te-ai si angajat, fericit , implinit: de maine merg la serviciu, sunt un om al muncii.
Ai aflat curand ca oamenii muncii nu sunt foarte fericiti de fapt si nici prea relaxati pentru ca nu au timp sa manance, sa se pimbe, sa cunoasca oameni, sa mearga la petreceri, sa rada din toata inima si sa isi acorde lor timp…pe care il aveau din belsug candva. Si aici ajung la vorba unui bun prieten care imi spunea intr-o noapte tarzie la o bere pe Lipscani “nu fii fraiera, stai cat pot ai tai sa te tina, vei munci o viata intreaga”…iar eu am replicat mandra si cu simt de raspundere “ei…dar vreau sa fac si eu ceva, sa nu-mi mai dea ai mei, sa fiu utila”
Si utila am fost intr-un birou mic cu multi studenti care mai de care mai suparat, enervat, indiferent sau foarte dornic de a pleca peste hotare sa munceasca . Le- am explicat, le-am luat banii, i-am ajutat, am fost un angajat sarguincios insa cand a venit momentul licentei a fost prea mult.
Am explicat frumos ca eu trebuie sa merg la facultate, sa imi dau licenta si ca indata ce termin voi reveni cu drag la clientii platitori de programe Work and Travel. Din pacate aici s-a cam incheiat colaborarea deoarece angajatorul dorea ca eu sa fiu la birou si telefoanele de la el nu conteneau, insa eu doream sa fiu la scoala ca sa pot sa imi termin lucrarea de licenta si sa fiu o mandra absolventa in domeniul turismului.
Foarte bine! Si asa erau dezorganizati, toata lumea facea de toate, nu aveam timp nici sa stau la masa! Si ce! Gasesc eu altceva de lucru. Si asa a fost , chiar repede. De data asta in multinationala.
Ce bucurie, ce noutate, ce avant…ataita oameni, atatea birouri, manageri si team leader tineri si de treaba, un salariu ceva mai mare decat primul ( acum puteam manca pizza de doua ori pe saptamana), o veselie. Mi s-au facut traininguri peste trainiguri, am invatat termeni corporatisti pe care nici acum nu ii inteleg bine si nici nu prea ii folosesc si am inceput lucrul la unul dintre birouri intr-o hala, surprinzator, fara geamuri . Vorbeam engleza toata ziua, radeam cu colegii la tigara si cafele, aveam program fix, pe parcurs ne-am si mutat intr-o cladire mare si cu geamuri si a fost din ce in ce mai frumos. Mi-am propus atunci sa stau un an, doi maxim in corporatie si apoi sa fac altceva, era un job destul de plictisitor dupa ce invatai deja tot ce trebuia sa stii.
Iata cum, prin surprindere, au trecut trei ani si eu eram tot acolo- muncitorul corporatist neprins inca de camasa si sacou, de limbajul specific sau de dorinta de a deveni manager peste 5 ani. Avantul mai scazuse, plictiseala se instalase, dorinta de mai mult aparuse si ea intre timp si realizam ca managerii si team laderii nu mai sunt chiar asa de treaba, ca de fapt totul era o masinarie pusa la punct cu noi- rotitele lucratoare si punctuale.
Asa ca, cum necum, am luat-o de la capat intro firma mica ce abia incepea activitatea in tara sub aripa unei prietene care avea nevoie de angajati care sa stie bine engleza.
Am continuat vorbitul de engleza toata ziua, am dat de provocari asa cum imi doream, am aflat lcururi noi , nestiute pana atunci despre IT si campanii de marketing , am invatat termeni si mai ingrozitori pe care in contirnuare nu ii inteleg bine si nu ii folosesc.
Eram deja muncitorul cu experienta, aveam un trecut cu care sa ma laud, lucrasem chiar si la corporatie, nu mai era nimeni ca mine. Colegii erau toti tineri, de treaba, m-am integrat bine si nu mai stiu cum…dupa aproape 3 ani am ajuns in acest punct in care incepusem sa va explic…cu un gol in suflet, descumpanita , chiar satula …de munca! Si nu doar de ea, nu sunt un om lenes si nici nu am inca 50 ani ca sa imi doresc sa ies la pensie. Satula de fapt de program si constrangerile lui, de invoiri si rugaminti, de plecat capete, de tipete, sedinte, targeturi neindeplinite, de dimineti in care cu greu puteam scoate doua vorbe, de dupa amiezi si seri in care visam doar pat si somn, de barfe, de minciuni, de incorsetari si deadlineuri, de oridine directe, time management si prioritizare si tot asa…Satula de o lume a muncii gri si urata, ca un om garbovit si sarac ce viseaza sa devina inalt, frumos, bogat…
Omul muncii de acum 6 ani nu mai exista, dorinta de a lucra in companii mari, de a avea o cariera, de a fi utila in felul asta nu mai e nici ea.
Acum am inteles ca e mult mai important sa fii tu, cel ce ai fost mereu, sa iti asculti instinctul, sa crezi in tine, sa iubesti pe cat posibil pe toata lumea, sa respecti pe cei din jur, sa respecti pamantul pe care traiesti, animalele pe care le intalnesti…sa fii om si sa visezi. Si nu doar sa visezi ci sa mergi pe o cale a ta, pe care doar tu o simti , o stii , daca bineintles, asculti si vezi semnele …daca vrei sa crezi ca totul e posibil si ca ceea ce gandim este ceea ce suntem de fapt…ca suntem singurii responsabili de realitatea pe care o cream si o traim. Pentru mine, aici este raspunsul-in interior, in suflet, in UNIVERSUL care ma inconjoara zi de zi, in prezent.
Ceea ce imi doresc sa fac si ceea ce imi place sa fac este ceea ce sunt de fapt si astfel….diminetile mele vor fi mereu vesele, serile mereu relaxante, spatele meu va fi mereu drept, gandirea limpede, zambetul imi va impodibi fata zi de zi , iar inima imi va plina, intreaga, calda, vibrand in accord cu tot ce este in jur!