Realizez pe zi ce trece ca ceea ce eu scriu aici si ceea ce eu traiesc de fapt este o totala utopie, nebunie, naivitate etc…pentru toti ceilalti- toti ceilalti care gandesc cu mintea.
In seara asta am avut o discutie cu cineva apropiat si mi-a ramas cumva, undeva…eu chiar sunt o ciudata pentru majoritatea, eu chiar traiesc cu totul altfel…si e tare greu sa fiu inteleasa. Am spus ca nu mai lucrez si intrebarea a fost „pai si ce faci acum?” Am zis „bine, foarte bine. ma bucur ca traiesc si astept sa se aseze lucrurile incet, incet asa cum e mai bine”, -” pai cum? si…din ce traiesti? ” -„eu nu mai traiesc pentru lumea materiala, o sa traiesc din ceea ce o sa-mi vina facand ceea ce stiu sa fac ” – „eii…nu-i chiar asa…ai sa vezi tu, ca ai sa ai copii…si nu-i chiar asa” …Este un fragment dintr-o conversatie de aproximativ 20 minute. Este o mica revelatie…astia sunt oamenii, asa sunt majoritatea, asa eram si eu…Cum sa nu-ti faci griji, cum sa nu te gandesti la bani, cum sa , cum sa….pai si cu ce traiesti?
Nu stiu cat de cunoscut vi se pare, nu stiu daca si voi traiti aceeasi utopie ca si mine insa mie toti anii de terapie, citit, invatat, aplicat mi-au folosit mult..m-au adus aici. M-au adus in punctul in care inteleg ca nu mai traiesc pentru lumea materiala…”Imparatia voastra nu este aici…” Am reusit, din ceea ce vad, sa ies din acel tipar care ma urmarea, din acea inchisoare a mintii…si imi dau seama cand vorbesc cu oameni inca prizonieri cat de….nebuna par :))
Si inca ceva ce ma bucura si ma si fascineaza este ca am ajuns acum…exact acolo unde eram cand eram copil. Unde eram mereu descurajata si criticata ca sunt cu capul in nori, ca sunt mana larga, ca imi mananca cainii din traista, ca visez prea mult…iata! Sunt un copil mare care in continuare crede ca ar trebui sa asculte de inima si intuitie si nicidecum de minte, care in continuare viseaza la un trai simplu prin a face bine celorlalti…visez chiar sa ajung intr-o rezervatie in Africa si stau cu animalele, visez ca de fapt toti suntem buni si curati si ca suntem intr-adevar frati…si pana acum am supravietuit asa…ma mai impiedic eu pe strada, mai cad din pat noaptea, mai alunec pe gheata, ma mai invinetesc si habar n-am unde…dar sunt in sfarsit EU 🙂 ( mai e putin de lucrat la incredere:P )
