De obicei cand se intampla lucruri in viata mea scriu. Scriu atunci cand ma simt trista, atunci cand nu gasesc solutii, atunci cand nu mai pot de bucurie sau sunt plina de iubire. Scrisul imi este prieten de cand ma stiu si ma ajuta foarte mult sa ma inteleg, sa ma cunosc, ca caut in profunzime ceea ce e de descoperit pentru a mai invata cate ceva.
Astazi ma simt intr-un fel…nici rau nici bine…exista in mine o dorinta infinta de iubire, de mai bine, de armonie, de pace…intr -un cuvant de IUBIRE. Mi s-a spus de multe ori ca eu sunt iubire si stiu asta , ma refer la faptul ca felul in care influnetez oamenii care stau langa mine, cu care interactionez este facut cu energia iubirii, prin inima, cu multa simtire. Si acesti oameni pleaca de fiecare data mai calmi, mai clarificati, mai curajosi, cu mai multe raspunsuri si mai multa intelegere asupra lor si problemei cu care au venit.
Stiu ca iubirea este rezolvare pentru tot si toate, stiu ca ea este raspunsul pentru durerile, tristetile, judecatile, etichetele, nemultumirile, vina, regretele etc.
Sunt insa momente ale omului, ale omului- individ in realitatea fizica, materiala. Si aceste momente apar cu anume stari neplacute, cam ca cea pe care o simt eu astazi tocmai pentru a ne arata ceva, a ne conduce catre un nou raspuns. In aceste momente eu aleg sa scriu, sa ies in parc, sa stau singura- asa cum cineva spunea – numai in solitudine ai revelatii, constientizari, cresti.Asa este.
Simt in interiorul meu o nevoie imperioasa de a fi cu mine sau de a sta desculta in parc sau de a privi copacii cum freamata si o fac. Ma ascult. Astazi spuneam unei prietene- oamenii stiu ce au de facut dar ei nu mai sunt in legatura cu ei insisi si nu se asculta. Chiar daca simt nevoia sa faca ceva anume…gasesc scuze si pretexte venite imediat prin minte. Si aproape mereu este altceva mai important decat timpul pt ei insisi, decat relaxatul, privitul in gol, meditatul, iubitul, simtitul, cufundantul in eternul adanc al fiintei noastre. Bineinteles ca astea sunt scuze care acopera frica- de a gasi cine stie ce in tine care sa -ti dea lumea peste cap, de a afla vreun raspuns pe car enu vrei sa il stii pentru ca s-ar putea sa nu iti covina, de a iesi , Doamne fereste , din zona ta de confort…Stiti ce mi se spune de multe ori cand vorbesc despre citirile cu ingeri ? Cand sunt intr -un anume loc , conjunctura si cineva ar putea beneficia de un timp petrecut cu ingerii, pentru cunoastere, intelegere…aprofundare? * MI- e Frica* Si de fiecare data spun ok, inteleg, e ok.
Insa in mine ma intreb, pana cand? MI-e frica de ce oare? De mine? De cine sunt eu? De ce ar putea sa imi fie frica atunci cand e vorba despre ingeri?
Atat de mult a fost inradacinata frica asta in noi ca am ajuns sa ne fie frica de propria noastra umbra: frica de pana si de ingeri!! Frica de tot ceea ce vezi doamne, e paranormal, frica de a sta efectiv cu noi insine, singuri. Frica asta duce la relatii esuate, la o crunta neiubire de sine, la o viata goala, lipsista de sens, comoda si atat, la certuri, dileme, depresie, dificultati, probleme de sanatate…si as putea enumuera inca vreo pagina. Frica asta de a pasi in noi insine si de a spune STOP ne conduce viata.
Ganditi-va la asta…eu o fac. Si mie imi este inca frica de unele aspecte din mine. Dar le caut, le scot la suprafata, le accept, le intreb, stau cu ele, port un dialog. Chem toti ingerii ce pot vor si trebuie sa ma ajute sa inteleg…sa clarific, sa imi reiau puterea inapoi , sa mai curat o pata neagra adunata pe sufletul meu curat, stralucitor , din Dumnezeu.
Voi? Cum faceti cand va este frica? Va opriti sau doar alungati sentimentul? Il bagati in cutia cu frici la loc si mergeti mai departe sperand ca ea va disparea ca prin minune? Sa stiti ca asta nu se va intampla. Fie ca va place sau nu, fricile nu dispar nicaieri, ele cresc, se amplifica, ne pacalesc, ies in alte situatii si conjuncturi, ne umplu viata ca o panza de paianjen din care nu mai stim sa iesim….si ne trezim ca ne e frica de tot si toate, sa si traim.
Pentru ca asta facem- nu traim, suntem morti de fapt. Ne miscam pe strada, la lucru, acasa ca niste zombi scaldati in propriile frici, intr-o mocirla comoda, calduta din care efectiv nu vrem sa iesim …
Oare cat mai vreti sa traiti asa? Oare cat sa mai neg ceea ce sunt, oare cat sa mai plang, sa mai car in spate vina , regret, neputinta? Oare cat sa ii mai spun sufletului mei – lasa, data viitoare, acum mi-e frica!
Ce credeti ca se poate intampla? De ce va e atat de frica? Va spun : am stat cu fricile mele cele mai mari in fata, am dormit cu ele in camera…si nu am murit!!! Din contra: am invatat, am ajuns mai aproape de iubire, de sufletul meu, am avut revelatii, consitentizari, am simtit ca traiesc si ca ma iubesc in momentul in care am inteles cat eo frica pe rand. Da, cere curaj si asumare , cere intelegerea faptului ca atunci cand esti pregatit sa iti accepti, vezi si iubesti fricile ai sa si plangi probabil sau chiar ai sa te infurii ori n-ai sa mai vrei sa stii nimic de nimeni cateva zile. Este posibil. Si ce? Crezi ca se va termina viata cu asta?
Oare nu doare mai mult sa inghiti de fiecare data in sec cand vrei sa spui ceva si nu o faci de teama? Oare nu doare mai mult atunci cand simti ca ai vrea sa zbori si nu o faci pentru ca ti-e teama? Nu doare mai mult atunci cand plangi in fiecare seara pentru ca e atat de nasol la job , sau pentru ca prietenul, iubtiul nu te intelege ? Oare nu doare mai mult atunci cand simti ca poti mai mult dar continui in acelasi tipar tot de frica?
Preferi ca fiecare zi sa fie atat de durereoasa? Atat de plina de tot ce poate fi mai neplcut decat sa iti asumi un proces prin care elimini toate aceste frici? Prin care doare un pic, din cand in cand dar stii ca te vindeci??? Stii ca poti avea jobul pe care ilo vrei, relatia pe care o meriti, zilele pline de zambet si bucurie?
Si iti mai spun ceva: odata inceput procesul e difcil la inceput primele cateva zile, saptamani dupa care- se produce o schimbare de perceptie, un Shift cum se zice si atunci…vei privi cu totul altfel fricile astea. Le vei iubi pentru ca vei sti ca ele te invata si te propulseaza!
Astazi nu ma simt chiar in apele mele dar chiar si asa…iubesc fiecare moment din zi, iubesc vantul care s-a pornit, iubesc faptul ca sunt aici acum, cu mine, singura, ca am oportunitatea sa mai sap un pic, sa mai inteleg ceva, sa mai vad o parte din mine goala, frumoasa, in toata splendoarea. Iubesc pana si pe cei care nu ma iubesc, care nu ma sustin si iubesc si acest moment in sine pentru ca pot scrie…pot spune ce sunt , cine sunt, pot fi eu asa cum sunt…iubesc aceasta stare pentru ca , cu siguranta, ea ma va duce catre o minunata consitentizare!
Va iubesc, sunteti minunati si puteti!
