Parinti si copii, adulti si rani

Spun adesea ” am sa scriu despre asta” , de fiecare data cand imi vine o idee noua, revolutionara, cand am o constientizare, cand remarc niste lucruri importate in jurul meu si merita a fi spuse.

images-1Astazi a venit vremea sa scriu despre copii-rani- parinti. De ce? Pentru ca noi toti suntem niste copii inca. Pentru ca acel copil care am fost candva nu a dispaut, el continua sa existe in interiorul nostru cu ranile sale nevindecate, cu nevoia sa de iubire neostoita.

Am urmarit un video pe care l-am si impartasit cu voi pe Facebook , despre parenting. Mi-a declansat aceasta stare….din care acum scriu.

Realizez ca toti clientii ce imi treg pragul, in cabinet sau in online , desi vin cu probleme aparent uzuale precum relatii esuate, divorturi, confuzie in zona profesionala, lipsa de stima de sine, atacuri de panica ori anxitate etc…in fond, totul duce la copilul interior, la parinti, la copilarie. Puteti spune ca este un cliseu al psihologilor, nu odata am auzit ” lasa-ma dle, ce treaba are copilaria mea cu mine , sunt adult deja” Este doar o temere mascata, o fuga de ceea ce se ascunde in copilaria fiecaruia dintre noi.

Toti suntem raniti, toti avem bine incastrate ranile de abandon, de respingere, tradare etc..NIci unul dintre noi nu a primit iubirea, acceptarea, validarea asa cum si-ar fi dorit. Nici unul dintre noi nu s-a simtit important, acceptat asa cum este, iubit cu caldura si responsabilitate. POti sa spui ca ai avut parinti iubitori, poti sa le gasesti chiar scuze si justificari, ca atat au putut, au stiut , ceea ce este corect. Nu suntem aici ca sa judecam parintii ci ca sa deschidem ochii asupra noastra.

De cate ori in copilaria ta nu ai fost comparat, certat, batut, de cate ori nu ti-a spus ca trebuie aia si ailalta, ca nu esti suficient de bun, de atent, de destept eetc? De cate ori ai fost lasat singur, crescut de alte persoane decat mama sau tata? De cate ori ai plans in tacere in camera ta pentru ca te simteai neinteles, neiubit, neimportant, confuz?

Toate astea sunt rani adanci ce stau in emotionalul nostru si care ne guvenreaza viata de adulti in prezent. INca asteptam acea bataie pe umar, acel ” sunt maandru de tine”, acea apreciere, lauda, acea forma de iubire si validare , fie ca e de la sefi, colegi….sau de la parinti – de unde a inceput totul.

In jurul varstei de 30 ani am inteles ca toata viata mea nu am facut altceva decat sa invat, mai mult si mai mult , cursuri peste cursuri si facultati si hartii obtinute ….de ce? Pentru ca asteptam undeva, acolo, ( de fapt fetita din mine astepta) validarea, lauda, acceptarea din partea parintilor. Asteptam acel ” bravo, sunt mandra de tine”. El nu a venit si poate ca nu va veni niciodata. Eu insa, am inteles ca nu mai vreau sa imi traiesc viata precum un copil ranit , ca e vremea sa ma desprind de parinti si de asteptarile lor, sa ma impac cu ei si cu copilul din mine si sa fiu fericita , pur si simplu.

Noi, cei raniti in felul asta avem la randul nostru copii sau vom avea. Cu acest bagaj pe download.jpgcare il purtam zilnic, cu toate tiparele invatate de la parinti automat, cu toate credintele limitative ca nu suntem sufiecient de…..devenim parinti. Si ne miram apoi de ce copiii nostri se poarta ciudat, de ce urla, plang, fac scene, stau prea mult in tableta. De ce uneori ne spun ca nu ne iubesc ori plang imediat ce nu le convine ceva.

Este simplu : pentru ca noi nu ne-am aplecat asupra noastra pana acum. Si prin copiii nostri Dzeu ne trimite oglinzile pe care noi le avem de vindecat. Urla din noi frustrarile, durerea, tristetea, neputinta, micimea pe care le -am adoptat ca si credinte, vizavi de noi insine …Urla din noi ranile emotionale nerezolvate atunci cand noi tipam si ne pedepsim copiii.

NU , nu este suficient sa oferi copilului bani, casa, scoala, mancare. NU ast il va ajuta sa se simta iubit si apreciat. Copilul tau asa cum si tu la randul tau, are nevoie de prezenta ta, de afectiunea ta, de sustinerea si caldura ta.
Singura sansa pentru copiii echilibrati si familii armonioase este ca noi adultii, sa ne apucam de treaba cu noi insine…sa nu transmitem mai departe aceleasi lucrurui pe care ni le-au transmis parintii nostri, inconstient. Sa nu ne mai trezim ca „suntem exact ca mama/tata” ci sa ne descoperim pe noi insine cu adevarat, sa eliberam durerea si tristetea si sa oferim copiilor nostri armonia pe care o avem in interior.

Tine de noi si nu de ei !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Abonează-te la newsletter