Am incheiat un atelier despre relatia cu mama si una dintre participante mi-a zis : ” nici nu m-am gandit vreodata sa ma intreb ce simt fata de ea”, ” voi lua asta acasa si am sa ma gandesc”
Pare o intrebare simpla insa pe care nu ne-o punem niciodata poate. O luam pe mama ca fiind data asa cum este si atunci cand devenim adulte adesea ii intelegem povestea, trecutul si cautam sa nu o invinovatim. Ne spunem ca atat a putut si a facut tot ce i-a stat in putinta. Ne simtim vinovate daca realizam ca exista in noi furie sau suparare pe ea …sau chiar invinovatire ori judecata. Impingem la loc sentimentele astea si lasam mintea sa deruleze aceealsi scuze si explicatii.
Da, a facut ce a putut mai bine. Adevarat. In circumstantele date poate ca nu puteam face nicuna altfel.
Ce vreau sa iti spun astazi este ca in tine sta fetita interioara. In tine sta copilul care a fost ranit iar si iar cand era mica …in repetate randuri. Si ei nu ii pasa de ceea ce mintea adulta intelge acum, de explicatii si justificari. Ea a simtit si simte durerea, suferinta, respingerea, critica, tristetea. Ea este un copil care nu rationalizeaza comportamentul mamei sau cuvintele ei ci doar simte, le simte si le internalizeaza dupa cum poate ea.
Desigur, multe veti spune ca ati avut o copilarie frumoasa si ca nu v-a lipsit nimic. Da, nu ne-au lipsit hainele, mancarea , scoala si un pat in care sa dormim.
Ce ne-a lipsit insa la o privire mai atenta a fost prezenta reala, afectiunea reala, acele cuvinte blande, intelegerea, sustinerea, iubirea aceea plina de caldura si atentie de care aveam nevoie in momentele mai grele. Ne-a lipsit multora simpla prezenta a ei ( a parintilor) pentru ca erau prea ocupati, munceau prea mult si nu aveau timp de noi.
Pentru copila din tine asta nu este o scuza.
Te invit sa o vezi, simti, primesti pe fetita din tine asa cum este ea, cu tot ce simte, asa cum simte fara sa mai astepti de la tine sa fie altfel, sa vrei sa ierti, sa intelegi, sa treci peste, sa justifici.
De cate ori ai avut nevoie de o imbratisare si nu ai primit-o?
De cate ori ai avut nevoie de un cuvant iubitor si de intelegere ( fara explicatii, comentarii) si nu l-ai primit?
De cate ori ai avut nevoie sa ti se recunoasca meritele, munca, pararea, sa aiba incredere int ine si nu au facut-o?
De cate ori ai fi vrut sa te auda, sa te AUDA cu adevarat si nu au facut-o?
De cate ori ti s-a spus sa taci, sa fii cuminte, sa inveti mai mult, mai bine, ca nu stii, nu poti, nu esti in stare, sa nu mai fi intr-un fel ci in altul, asa cum credeau ei ca e bine? De cate ori emotiile tale au fost respinse, judecate, criticate sau luate la misto…?
Doar ramai in liniste si raspunde-ti. Si daca nu o faci acum acum fa-o dupa ce termini de citit. Fa-o cat mai repede. Si observa mintea care vine sa iti spuna ca e mama ta, ca nu e ok sa dai vina pe ea, ca nu e ok sa fii suparata sau furioasa, ca ea te-a crescut etc etc. Si multumeste-i, spune-i ca acum vrei sa simti, vrei sa iti dai voie, sa dai voie copilei din tine sa simta…sa fie.
Ai dreptul sa simti furie, suparare, tristete, critica chiar si ura. Ai dreptul sa nu ierti daca nu poti inca. Ai dreptul sa nu vorbesti cu ea/ei daca nu vrei, nu poti inca. Ai dreptul sa fii fericita fara sa iei in considerare fericirea ei/lor.
Ai dreptul sa plangi, sa tipi, sa iti traiesti durerea. Nu este prostesc sau „urat” sa simti ceea ce simti. Nu esti slaba sau prostuta, nu esti o fata rea. Esti doar tu. Este copila din tine care nu si-a plans suficient durerea, rana de respingere, de a nu fi inteleasa, auzita, iubita, primita, continuta. Da-i voie.
Fii prezenta cu fetita din tine si sustine-o in procestul asta. Scrie , urla, iesi afara si plimba-te in natura ramanand in conectare interioara, tine-o /te in brate , spune-i mamei/tatalui tot ceea ce nu i-ai spus cand aveai 5, 6,7 ani. Spune-i ce te-a durut, cum a fost sa traiesti asa cu ea/el, cum te-a afectat…ce ai fi avut nevoie.
Da-ti voie sa verbalizezi sau mental sa vizualizezi si sa porti discutia cu ea/el sau scrie. Elibereaza. Fii acolo langa tine, langa fetita. Nu te nega, nu te respinge cum au facut-o ei. Da-i dreptul da-i spatiul, da-i prezenta, da-i sustinerea de a fi cine este asa cum este. Chiar daca asta inseamna suparare, furie, tristete…chiar daca asta inseamna sa nu ierte si sa nu mai raspunda la telefon o vreme.
E necesar sa trecem intai prin etapa asta. E necesar sa nu mai punem presiune pe noi sa iertam. Ce cuvant mare si ce presiune uriasa creeaza. Cand aud ” eu am iertat-o”…mi se strange inca ceva in interior pentru ca stiu cat e de profund procesul si cate emotii sunt acolo de scos la suprafata inca pana la iertare. Si daca chiar ai facut-o, daca chiar poti sa o iei in brate si sa simti ca o iubesti, sa fii langa ea si sa simti doar acceptare si drag atunci te felicit.Altfel, te minti, vrei sa o ierti din minte, pentru ca asa „trebuie’, asa e „bine”, asa crezi tu ca esti un om mai bun sau mai evoluat. Insa nu te poti minti la nesfarsit.
Deschide intai usa catre copila din tine si ofera-i posibilitatea sa strige ce are de strigat si sa fie in emotia in care e. Tine-o in brate, alin-o . Nu incerca sa o schimbi sau sa-i zici ca o sa treaca…asta ai tot auzit si nu a mers. Doar da-i ceea ce ai fi avut cu adevarat nevoie in starile astea si nu ai primit.
Lasa magia sa se intample de la sine. Lasa procesul sa se desfasoare atat timp cat e necesar, in ritmul tau,pas cu pas, fara asteptari, presiune, minciuni si etape sarite. TU ai nevoie de sustinere, TU ai nevoie sa te vezi, auzi, imbratisezi, iubesti pe tine intai…..si poate ca avand o mama/un tata care te-au respins , care nu te-au iubit cum ai fi avut nevoie te invata fix sa te iubesti pe tine.
Nu stiu toate raspunsurile si nu stiu care este finalul. Ma intereseaza insa calatoria, pasii, intoarcerea si sustinerea mea, a copilului din mine. Ma intereseaza sa nu ma mint si sa nu ma mai compar, sa nu mai astept de la mine sa fiu cumva, sa rezolv ceva cand de fapt, nu e asa. Ma intereseaza sa fiu copilul care am dreptul sa fiu si nu mama mamei mele, nu parintele ei, nu salvatorul ei, nu cea care vrea sa „o faca sa inteleaga” ceva….ci sa fiu cine sunt acum, asa cum sunt si sa accept asta pe deplin. Sa-mi vad Femeia din mine si sa-mi fiu suport pentru Fetita din mine fara sa ma mai identific cu fetita , cu rana si sa astept la nesfarsit o iubire, un gest care nu va aparea poate, niciodata.
Aleg sa ma onorez, sa fiu alaturi de mine cu blandete. Aleg sa nu mai astept sa fiu perfecta, sa am relatia perfecta, sa schimb ceva. Aleg doar sa ma imbratisez si sa imi dau spatiu si voie si timp. Aleg sa ma las surprinsa insa in timpul asta sa fiu libera de ceea ce mama vrea de la mine, asteapta de la mine, proiecteaza pe mine…
Renunt la rolul de Salvator al parinitlor mei. Renunt la a mai multumi si indeplini asteptari. Ma primesc, ma eliberez, imi traiesc viata pentru mine nu pentru ei.
Sunt deja o Lumina. Sunt deja minunata. Cine este atins de asta bine cine nu, bine. Eu Sunt deja si e de ajuns, eu merg deja pe calea mea si sunt fericita cu asta.
E vremea maturizarii. E vremea asumarii. E vremea vindecarii, aducerii aminte, pasirii in Darul Divin interior, in Drumul Divin ales indiferent de cine este sau nu este langa tine.
