Vindecarea este un proces indelungat uneori cu multe carari si multe trairi. Este de preferat sa se inceapa cu copilul 
interior. Este de preferat sa ai determinarea, motivatia ,intelegerea faptului ca degeaba torni lumina, ganduri pozitive, mantre si documentare daca nu mergi mai adanc in copilul interior si in traumele emotionale.
Multi se intreaba de ce dupa ani de seminarii, cursuri, carti , sisteme invatate si practicate inca nu se simt fericiti, impacati , armoniosi. Pentru ca in tot timpul asta latura emotionala de rana si trauma, acel copil interior cu toate durerile lui a fost uitat. Chiar daca se vorbeste mult despre el sunt pasi seriosi de facut inspre el , cu el si pentru el in procesul vindecarii tale ca adult.
Tatal si fetita este un subiect pe care majoritatea femeilor il ignora complet , il astupa sau neaga crezand ca totul e bine, merge de la sine, am iertat, am uitat etc.
AM sa povestesc despre mine pentru ca exemplul personal concret poate sa ajute vieti reale si puteti rezona cu adevarat decat citind ganduri sau teorii din carti.
Daca ma intrebai acum 1 an 2 despre familia mea as fi zis ca totul e normal , ca mama poate este cea care n-a reusit sa ajunga la mine si cu care nu am comunicat si ca tata este baiatul bun si glumet care niciodata nu a pricinuit vreun rau sau deranj pentru mine.
Am pornit in calatoria de autocunoastere si vindecare si odata cu atelierele despre copilul interior , feminin si masculin am fost pusa in fata traumelor, emotiilor refulate, durerilor, ranilor. Am descoperit ca acolo unde credeam ca e cel mai liniste era cea mai mare buba: tata. Acolo unde niciodata nu am auzit cuvinte grele, cearta, critica statea ascunsa trauma. Care? Cea de abandon si respingere. De ce? Pentru ca tata este primul barbat din viata fetitei si mai apoi, femeii.
Felul in care tu ai trait alaturi de tatal tau, ceea ce el a spus sau nu a spus, a facut sau nu a facut, tot ceea ce tu ai simtit ca ai fi vrut si nu ai avut au impact asupra ta ca femeie si asupra relatiilor tale.
Revenind, am inteles ca tata de fapt nu m-a prea iubit cand m-am nascut si din start eu am simtit abandonul. Sa nu credeti ca daca ai cateva luni , un an , doi nu simti si nu preiei. Apoi uitandu-ma constient inapoi am vazut ca n-am comunicat niciodata cu el, ca nu mi-a spus niciodata nici ca-s frumoasa nici ca -s urata, ca nu m-a validat, ca nu m-a imbratisat, ca nu m-a admirat…ca nimic. Totul s-a redus la disutii simple, superficiale si pe tacute s-a instaurat in mine, ca si copil, apoi adolescent, apoi adult nevoia de aprobare din partea lui. De fapt, nevoia de iubire
Ce vrea orice copil? Sa fie iubit, sa fie mangaiat si tinut in brate, sa i se spuna „bravo” si „esti minunat”. Pentru ca nu am primit toate astea , inconstient am dezvoltat stima de sine scazuta, dependenta fata de barbati, devalorizare de sine. Am cautat toata adolescenta si maturitatea mea pana acum barbatul care sa fie tata- care sa ma iubeasca. Si de fiecare data eram parasita sau relatia se termina brusc. Retraiam sentimentul de abandon si respingere intarit de ideea de umilire- daca vrei iubire si ceri asta, exprimi sentimentele atunci vei fi luata in ras si ti se va intoarce spatele- erau credintele mele de baza.
Am tanjit si nu am inteles, am plans, cautat si ridicat de n ori fara sa stiu unde era cauza. Nu de mult am descoperit ceea ce va spun. Am ajuns, din nou, inconstient, din copilul acela ranit, sa fac tot ca sa demonstrez ca merit sa fiu iubita. Sa FAC si nu sa FIU. Sa merg la scoli, sa ma strofoc siingura, sa fiu independenta, sa pot doar ca sa imi spuna tata ca da, e mandru de mine si ma iubeste. Asta nu a venit pana acum, clar, verbalizat si cu emotia aferenta.
Am ajuns in punctul in care am rugat divinitatea sa ma ajute sa iert, sa inteleg. Asta s-a petrecut in pasi. Intai constientizarea bubei existente si apoi, lucrul. Intr-un punct am simtit ca ceva e inca nerezolvat, ca inca nu-l pot iubi cu adevarat si intr-o discutie cu un prieten despre cum proiectam pe toti barbatii si principiul masculin ceea ce credem/simtim despre tata, mi s-a aprins emotia. Am simtit furia pe el, am simtit ca nu pot sa ii cer nimic pentru ca m-as simti din nou umilita, desconsiderata, incapabila.
Si atunci am inchis ochii si am mers catre el. A aparut fetita in rochita alba si tatal in fata ei. Am simtit furia si lacrimi au inceput sa imi curga apoi a aparut disperararea si am inceput sa tip inabusit in perna si la el , in exercitiul meu imaginar. Eu tipam din toti rarunchii ” am vrut doar sa ma iubesti, doar sa ma tii in brate , sa ma mangai pe crestet…doar sa ma iubesti” Loveam deja perna cu pumnii in timp ce lacrimile si tipatul dureros ieseau din mine. SI el statea in fata mea ..iar cu mainile intinse a imbratisare reptam furioasa….A durat ceva pana ce el s-a aplecat si eu am putut sa accept, m-am muiat, a plecat furia si supararea. M-a luat in brate si am plans linistit, calm simtandu-ma ocrotita si iubita in bratele tatalui meu. Apoi mi-a venit sa i spun cat il iubesc….
TOate astea sunt reale, fac parte din procesul de vindecare a fiecaruia. Emotiile, trairile, ranile trebuie lasate sa iasa, sa fie exprimate, sa fie eliberate….bubele trebuie sa se sparga daca vrei ca femeia din tine sa fie echilibrata, sa isi gaseeasca barbatul potrivit pentru o relatie armonioasa, in iubire. Altfel vei retrai relatiile din ranile copilului, vei retrai mereu si mereu abandonul, respingerea, tradarea, umilirea, il vei cauta iar si iar doar pentru ca nu te opresti un pic sa vezi mai atent ce se intampla de fapt, in spate.
Vindecarea se face cu totul, de la zero, cu atentie, cu perseverenta, cu motivatie, cu intelegere, rabdare , credinta si ingaduinta. Trebuie sa iti asumi intai, sa ceri daca e nevoie, ajutor si sa nu renunti. Asa vei ajunge omul fericit pe care il visezi. Si iti spu sigur ca poti!
