Iubiti-va parintii, cinstiti-va parintii, intelegeti ca fiecare este unic.
Am avut o relatie dificila cu parintii mei, in special cu mama mea, o femeie puternica dar care nu a invatat sa isi exprime emotiile, trairile. Am avut o copilarie frumoasa dar destul de inchisa din punct de vedere comunicativ, cu pretentii foarte mari in ceea ce priveste rezultatele scolare. Cred ca multi ati trecut prin asta.
Am crescut si dupa faza adolescentina de copil rebel am incercat si inceput sa caut raspunsuri. Am incercat sa inteleg de ce e un nod acolo care nu ma lasa inca sa trec peste mama, peste diferentele noastre trecute. Pana la urma trecutul e trecut si avem doar prezentul…
Terapia a functionat partial reusind sa iert ceea ce consideram eu ca a s-a facut gresit, am inteles ca fiecare are o educatie, niste parinti si un fundal din care vine…Mama si tata ne iubesc indiferent de felul in care se manifesta. Unii stiu sa arata aceasta iubire mai mult altii mai putin…
Am inteles intr-un final ca mama a avut traumele ei, la randul ei pe care inconstient le-a trimis catre mine – indirect. Si am inteles de asemenea ca e ok asa cum simt, ca nu e musai sa imbratisezi pe cineva mereu, sa suni pe cineva mereu, sa ii dai atentie mereu doar pentru ca asa vrea acea persoana. E ok sa faci asa cum inima iti spune ca e bine pentru tine.
Momentul in care am vorbit despre asta si i-am explicat ca e minunata asa cum este…a fost superb. Mi-a redat pacea, linistea si mi-a confirmat ca am reusit sa rezolv aceasta trauma de copil neinteles , lipsit de afectiunea de care avea nevoie ( afectiune inlocuita cu ciocolata de-a lungul anilor 🙂 )
Fiecare suntem distincti si avem anumite nevoi mai mari sau mai mici. Parintii stiu cateodata sa le intampine, alteori nu insa despre asta este calatoria maturitatii…a-i intelege, a-i ierta, a-i iubi exact asa cum sunt. Pana la urma noi luam de ceilalti ceea ce dorim, prin propria perceptie, facem ce vrem si ce stim cu ceea ce primim. Nimeni nu este vinovat de faptul ca noi ne simtim raniti, atacati, frustrati sau singuri…este propria noastra alegere si perceptie asupra situatiei.
Suntem unici si de aceea fiecare se poarta, actioneaza si este intr-un anumit fel…am invatat sa respect asta, probabil mai am inca de lucru pe ici pe colo, dar macar am dobandit intelegerea: fac ceea ce vreau, ceea ce aleg cu ceea ce primesc din afara.
Fericirea este intotdeauna in noi si nu la ceilalti, fie ei parinti, frati, parteneri, prieteni…haideti sa cautam in interiorul nostru copilul pierdut, frantura Divina, stralucirea unica pe care o avem- ele ne vor aduce fericirea. La un nivel mai realist daca vreti, noi ne alegem gandurile si reactiile, putem alege de fiecare data un gand pozitiv si o reactie echilibrata venita din intelegerea unicitatii fiecaruia, a dreptului fiecaruia de a se exprima si a face ceea ce doreste. Cum spuneam intr-un articol anterior, ceea ce face o persoana spune ceva despre ea si nu despre noi.
Va invit asadar sa va iubiti parintii, sa va iubiti familia, poate sa le si spuneti asta daca simtiti si pana acum v-ati oprit si sa cautati acel loc de iubire in interiorul vostru, in inima voastra pentru a putea darui tuturor celor care vin inspre voi un graunte sau o mare din minunatul/a sentiment/traire.
