Plutesc pe una dintre mantrele lui Buddha…zambesc, zbor….si deodata sunt inapoi in gradina mea , sub nuc…am 14 ani, sunt imbracata in negru si este vara…sufar , o suferinta atat de mare incat imi provoc singura mult rau….Lacrimi se preling pe obrazul meu si simt tristetea, supararea, disperarea, neputinta copilului care nu este inteles, care nu poate intelege lumea in felul in care este ea. Am privirea in pamant si parul lung imi atarna neputincios peste fata intristata si brazdata de emotii adanci…Nu stie nimeni ca sunt in gradina, nu stie nimeni despre tumultul meu interior..nu stie nimeni ca durerea fizica acopera de fapt durerea emotionala ce brazdeaza atat de adanc fiinta mea. As vrea sa ma tina cineva in brate si sa imi spuna ca sunt bine, ca va fi bine, ca de fapt viata este frumoasa si ca eu sunt frumoasa, ca merit tot ce e mai bun si ca suferinta nu este calea. As vrea sa apara cineva , ca prin magie ( desi am uitat sa cred in orice) si sa imi puna un praf fermecat peste crestet si inima si sa fiu deodata mare, departe de suferinta. Simt ceva….ca o adiere, nu stiu ce este.
Sunt eu acum. Eu peste 16 ani , eu care stau in fata mea privindu-ma cum ma doare. Simt totul si plang cu lacrimi calde de eliberare. Ma aplec catre fata in negru si ii spun : e ok….lasa-ma sa te iau in brate, nu e nevoie sa mai suferi, vei fi bine, ai sa vezi. Sunt fericita acum, sunt chiar fericita…si iti multumesc ca tu, din profunzimea suferintei tale ai dat nastere unui om fericit. Iti multumesc tare mult draga mea Anca. Opreste-te…nu te mai rani, te iubesc , ridica-ti fruntea si priveste cerul: este asa de albastru si de calm….Stiu ca tu nu il poti vedea decat gri acum, stiu ca tu esti toata gri acum , simt asta si inteleg.
Hai…ridica-te! Iau in brate copilul caruia ii simt neputinta si nevoia de iubire, o nevoie insetata de emotie, de armonie, de intelegere a sufletului care este. O nevoie disperata de Dumnezeu, de frumos, de vindecare si de bine. Iau in brate copilul si plangem impreuna. El elibereaza tristetea, furia, supararea si isi gaseste alinarea in mine….Iar eu vars lacrimi de iubire si de recunostinta…de eliberare si ii spun : Cresti draga mea, cresti acum mare si frumoasa, plina de vise si iubire…cresti si devino frumusetea care este acolo, inchisa in teminita inimii.
Esti frumoasa….esti atat de frumoasa….esti minunata….uite unde esti acum, uita-te unde erai…te iubesc!
