Etichetă: copil interior
De la copil la femeie- cum imi recapat liberatatea de a fi eu insami , 28 iunie, ora 19.00
In fiecare dintre noi salasluiesc trei aspecte importante : copilul, parintele si adultul. Sunt trei instante care “ne conduc” viata si alegerile.
💛 Copilul este cel din care reactionam cel mai des si inconstient pentru ca el contine toate ranile , traumele pe care le-am trait mici fiind. Copile fiind ne-am simtit adesea insuficiente, abandonate, respinse, criticate. Aceste rani s-au sedimentat in corpul emotional si mai tarziu, oamenii din jur ne vor “triggarui” sau apasa aceste butoane din care noi vom reactiona : fie ne luam jucariile si plecam, fie ne infuriem si ripostam, fie ne retragem si ne izolam, fie ne supunem sau agresam.
De exemplu, cand intr-o relatie celalat nu imi da suficienta iubire/atentie ma voi simti abandonata, neimportanta, nevazuta, neputicioasa, furioasa ori trista- exact asa cum ma simteam cand eram mica in familia mea. Ranile se repeta pana ce ne dam seama de ele, de povestea pe care o constituie si alegem sa ne eliberam de ea, sa ne luam puterea inapoi, sa crestem.
💛 Parintele critic sau acea voce critica din capul nostru care ne spune mereu “ iar nu esti in stare”, “ trebuia sa faci mai mult”, “ nu stii nimic”, “esti proasta” etc. este vocea critica a unuia dintre pariniti sau ambilor pe care am internalizat-o si o credem acum a noastra. Este un minunat autosabotor care ne tine departe de iubirea de sine si de acceptare. Niciodata parca nu e sufficient.
Aceste instante sunt cele din care ne traim majoritatea vietii pentru ca cea de Adult este rar accesata, integrata si manifestata. Aceasta este latura echilbrata, armonioasa, imputernicita.
💛 O femeie care gandeste, alege,actioneaza din Adulta care este are puterea la ea, este clara in ceeea ce isi doreste, stie care ii sunt nevoile, limitele, stie ce ii place si ce nu , stie cum sa aleaga ceea ce o face fericita si ce o onoreaza de fiecare data. Ea nu mai Reactioneaza ( din rana copilului) ci poate observa copilul sau parintele si poate alege diferit devenind constienta de cine este, de darul ei de co-creatoare a propriei vieti.
💜💜💜 Te invit in cele doua ore :
💕sa descoperim impreuna mai multe despre aceste instante prin conectare directa cu ele
💕sa aflam si simtim unde este Adulta din noi, Femeia din noi , cum arata ea si ce nevoi are
💕sa cunoastem copila si parintele din noi si sa eliberam suferinte, rani, critici
💕sa ne cunoastem mai bine si sa facem un pas mare catre acceptare si iubire de sine, catre alegeri mai sanatoase si armonioase care ne onoreaza si ne sustin cresterea
💕sa fii curioasa, deschisa, sa pui intrebari daca simti, sa primesti ceea ce este acum pentru tine de primit
💜💜💜VOM discuta, vom medita, vom simti, vom elibera in mod profund ceea ce nu ne mai serveste si vom imbratisa Puterea Personala a Femeii din noi.
💜 Beneficiile tale:
*te cunosti mai bine
*afli noi raspunsuri la intrebarile tale
*obtii mai multa claritate
*intelegi de ce se intampla niste lucruri in viata ta asa cum se intampla
*te simti mai eliberata
*primesti mesajele de care ai acum nevoie
*te simti mai puternica , mai increzatoare
*primesti instrumente pentru acasa spre a continua calatoria
*faci pasi importanti spre armonie interoara
*te conectezi cu femei ca tine
*esti sustinuta de energia grupului ce sustine transformarea blanda
*te simti in siguranta, relaxata, mai libera si mai TU
Este o perioada care ne sustine astral si energetic sa passim pe calea noastra, sa iesim din rani, din supunere, din frici si vinovatii, sa ridicam capul si sa stam drepte in iubire si onorare de sine.
Acest atelier deschide noi porti spre vindecarea ta, spre constientizari, spre Cine esti cu adevarat. Te incurajez sa urmezi in continuare calatoria individuala de intoarcere la sine si imputernicire si dupa intalnirea noastra.
Ni s-a spus prea mult timp cum sa fim si ce trebuie…este vremea sa ne eliberam de povestile vechi sis a pasim pe drumul Sufletului , Implinirii, Bucuriei, Asumarii ♥
Cred in Puterea Feminina, in puterea inimii, a pantecului, a simtirii si este timpul sa ne reamintim asta despre noi, sa inflorim si sa aducem lu
Adu cu tine foaie si pix , apa daca stii ca ai nevoie, haine confortabile si curiozitate. ♥
💜💜💜 Accesul se face consumand o intrare din abonamentul de 5 sedinte ( 200 ron) sau 8 sedinte( 280 ron) la yoga, pilates, tai-chi sau dezvoltare personala sau achizitionand o intrare separata de 50 ron.
INSCRIERE!
confirmarea ta la suntuncopac@gmail.com sau going
Adresa este Calea Victoriei 26, mansarda etaj 2.( Intersectie cu Str Doamnei , foarte aproape de Pizza Hut Universitate)mii Darurile noastre sacre.
Ce simti pentru mama ta?
Am incheiat un atelier despre relatia cu mama si una dintre participante mi-a zis : ” nici nu m-am gandit vreodata sa ma intreb ce simt fata de ea”, ” voi lua asta acasa si am sa ma gandesc”
Pare o intrebare simpla insa pe care nu ne-o punem niciodata poate. O luam pe mama ca fiind data asa cum este si atunci cand devenim adulte adesea ii intelegem povestea, trecutul si cautam sa nu o invinovatim. Ne spunem ca atat a putut si a facut tot ce i-a stat in putinta. Ne simtim vinovate daca realizam ca exista in noi furie sau suparare pe ea …sau chiar invinovatire ori judecata. Impingem la loc sentimentele astea si lasam mintea sa deruleze aceealsi scuze si explicatii.
Da, a facut ce a putut mai bine. Adevarat. In circumstantele date poate ca nu puteam face nicuna altfel.
Ce vreau sa iti spun astazi este ca in tine sta fetita interioara. In tine sta copilul care a fost ranit iar si iar cand era mica …in repetate randuri. Si ei nu ii pasa de ceea ce mintea adulta intelge acum, de explicatii si justificari. Ea a simtit si simte durerea, suferinta, respingerea, critica, tristetea. Ea este un copil care nu rationalizeaza comportamentul mamei sau cuvintele ei ci doar simte, le simte si le internalizeaza dupa cum poate ea.
Desigur, multe veti spune ca ati avut o copilarie frumoasa si ca nu v-a lipsit nimic. Da, nu ne-au lipsit hainele, mancarea , scoala si un pat in care sa dormim.
Ce ne-a lipsit insa la o privire mai atenta a fost prezenta reala, afectiunea reala, acele cuvinte blande, intelegerea, sustinerea, iubirea aceea plina de caldura si atentie de care aveam nevoie in momentele mai grele. Ne-a lipsit multora simpla prezenta a ei ( a parintilor) pentru ca erau prea ocupati, munceau prea mult si nu aveau timp de noi.
Pentru copila din tine asta nu este o scuza.
Te invit sa o vezi, simti, primesti pe fetita din tine asa cum este ea, cu tot ce simte, asa cum simte fara sa mai astepti de la tine sa fie altfel, sa vrei sa ierti, sa intelegi, sa treci peste, sa justifici.
De cate ori ai avut nevoie de o imbratisare si nu ai primit-o?
De cate ori ai avut nevoie de un cuvant iubitor si de intelegere ( fara explicatii, comentarii) si nu l-ai primit?
De cate ori ai avut nevoie sa ti se recunoasca meritele, munca, pararea, sa aiba incredere int ine si nu au facut-o?
De cate ori ai fi vrut sa te auda, sa te AUDA cu adevarat si nu au facut-o?
De cate ori ti s-a spus sa taci, sa fii cuminte, sa inveti mai mult, mai bine, ca nu stii, nu poti, nu esti in stare, sa nu mai fi intr-un fel ci in altul, asa cum credeau ei ca e bine? De cate ori emotiile tale au fost respinse, judecate, criticate sau luate la misto…?
Doar ramai in liniste si raspunde-ti. Si daca nu o faci acum acum fa-o dupa ce termini de citit. Fa-o cat mai repede. Si observa mintea care vine sa iti spuna ca e mama ta, ca nu e ok sa dai vina pe ea, ca nu e ok sa fii suparata sau furioasa, ca ea te-a crescut etc etc. Si multumeste-i, spune-i ca acum vrei sa simti, vrei sa iti dai voie, sa dai voie copilei din tine sa simta…sa fie.
Ai dreptul sa simti furie, suparare, tristete, critica chiar si ura. Ai dreptul sa nu ierti daca nu poti inca. Ai dreptul sa nu vorbesti cu ea/ei daca nu vrei, nu poti inca. Ai dreptul sa fii fericita fara sa iei in considerare fericirea ei/lor.
Ai dreptul sa plangi, sa tipi, sa iti traiesti durerea. Nu este prostesc sau „urat” sa simti ceea ce simti. Nu esti slaba sau prostuta, nu esti o fata rea. Esti doar tu. Este copila din tine care nu si-a plans suficient durerea, rana de respingere, de a nu fi inteleasa, auzita, iubita, primita, continuta. Da-i voie.
Fii prezenta cu fetita din tine si sustine-o in procestul asta. Scrie , urla, iesi afara si plimba-te in natura ramanand in conectare interioara, tine-o /te in brate , spune-i mamei/tatalui tot ceea ce nu i-ai spus cand aveai 5, 6,7 ani. Spune-i ce te-a durut, cum a fost sa traiesti asa cu ea/el, cum te-a afectat…ce ai fi avut nevoie.
Da-ti voie sa verbalizezi sau mental sa vizualizezi si sa porti discutia cu ea/el sau scrie. Elibereaza. Fii acolo langa tine, langa fetita. Nu te nega, nu te respinge cum au facut-o ei. Da-i dreptul da-i spatiul, da-i prezenta, da-i sustinerea de a fi cine este asa cum este. Chiar daca asta inseamna suparare, furie, tristete…chiar daca asta inseamna sa nu ierte si sa nu mai raspunda la telefon o vreme.
E necesar sa trecem intai prin etapa asta. E necesar sa nu mai punem presiune pe noi sa iertam. Ce cuvant mare si ce presiune uriasa creeaza. Cand aud ” eu am iertat-o”…mi se strange inca ceva in interior pentru ca stiu cat e de profund procesul si cate emotii sunt acolo de scos la suprafata inca pana la iertare. Si daca chiar ai facut-o, daca chiar poti sa o iei in brate si sa simti ca o iubesti, sa fii langa ea si sa simti doar acceptare si drag atunci te felicit.Altfel, te minti, vrei sa o ierti din minte, pentru ca asa „trebuie’, asa e „bine”, asa crezi tu ca esti un om mai bun sau mai evoluat. Insa nu te poti minti la nesfarsit.
Deschide intai usa catre copila din tine si ofera-i posibilitatea sa strige ce are de strigat si sa fie in emotia in care e. Tine-o in brate, alin-o . Nu incerca sa o schimbi sau sa-i zici ca o sa treaca…asta ai tot auzit si nu a mers. Doar da-i ceea ce ai fi avut cu adevarat nevoie in starile astea si nu ai primit.
Lasa magia sa se intample de la sine. Lasa procesul sa se desfasoare atat timp cat e necesar, in ritmul tau,pas cu pas, fara asteptari, presiune, minciuni si etape sarite. TU ai nevoie de sustinere, TU ai nevoie sa te vezi, auzi, imbratisezi, iubesti pe tine intai…..si poate ca avand o mama/un tata care te-au respins , care nu te-au iubit cum ai fi avut nevoie te invata fix sa te iubesti pe tine.
Nu stiu toate raspunsurile si nu stiu care este finalul. Ma intereseaza insa calatoria, pasii, intoarcerea si sustinerea mea, a copilului din mine. Ma intereseaza sa nu ma mint si sa nu ma mai compar, sa nu mai astept de la mine sa fiu cumva, sa rezolv ceva cand de fapt, nu e asa. Ma intereseaza sa fiu copilul care am dreptul sa fiu si nu mama mamei mele, nu parintele ei, nu salvatorul ei, nu cea care vrea sa „o faca sa inteleaga” ceva….ci sa fiu cine sunt acum, asa cum sunt si sa accept asta pe deplin. Sa-mi vad Femeia din mine si sa-mi fiu suport pentru Fetita din mine fara sa ma mai identific cu fetita , cu rana si sa astept la nesfarsit o iubire, un gest care nu va aparea poate, niciodata.
Aleg sa ma onorez, sa fiu alaturi de mine cu blandete. Aleg sa nu mai astept sa fiu perfecta, sa am relatia perfecta, sa schimb ceva. Aleg doar sa ma imbratisez si sa imi dau spatiu si voie si timp. Aleg sa ma las surprinsa insa in timpul asta sa fiu libera de ceea ce mama vrea de la mine, asteapta de la mine, proiecteaza pe mine…
Renunt la rolul de Salvator al parinitlor mei. Renunt la a mai multumi si indeplini asteptari. Ma primesc, ma eliberez, imi traiesc viata pentru mine nu pentru ei.
Sunt deja o Lumina. Sunt deja minunata. Cine este atins de asta bine cine nu, bine. Eu Sunt deja si e de ajuns, eu merg deja pe calea mea si sunt fericita cu asta.
E vremea maturizarii. E vremea asumarii. E vremea vindecarii, aducerii aminte, pasirii in Darul Divin interior, in Drumul Divin ales indiferent de cine este sau nu este langa tine.
Astazi moare Perfectiunea
Mi s-a spus destul de des să zâmbesc mai mult pentru că sunt așa de radiantă când o fac. Răspundeam adesea ” nu pot să zâmbesc la comandă doar pentru că așa vrei tu”. „Ești prea serioasă” mi se spunea din nou, destul de des. Răspundeam cam la fel ca mai sus.
Am ajuns la un moment dat să mă observ cum atunci când apăs butonul de „record” sau cel de „live” fața mea se schimbă într-una serioasă imediat și zâmbetele apar doar ici colo fugitiv. Am fost șocată de această descoperire și am pus apoi atenția tot mai mult pe mine și pe reacțiile mele atunci când interacționez cu oamenii. Am fost uimită în continuare să observ că între mine și ei stă un zid , stă ceva ce nu pot numi. Ceva mă împiedica să mă exprim așa cum simțeam în diferite ocazii, în special online.
Am stat și cu asta o vreme și m-am întrebat ce se întâmplă de fapt.
Când crești într-o familie în care ești tot timpul împins către performanță, comparat pentru cele mai mici diferențe între tine și ceilalți ajungi să simți că nu ești niciodată suficient. Ajungi să pui tu însăți presiune pe tine și să nu mai accepți de la tine ceva mai puțin decât perfecțiunea ( nota zece). Dacă ți se va spune sau vei învăța în copilărie că a-ți arăta emoțiile , a fi vulnerabil este ceva greșit, ceva ce te face bleg sau slab sau prostănac atunci și pe acestea le vei ascunde din ce în ce mai mult încercând să fii cine vor ceilalți să fii ca să nu mai fi judecat, criticat , pedepsit, luându-ți una aer serios de cel care mai deștept decât alții, ascunzându-ți astfel neputința și teama. Vei crede chiar tu , cu mare convingere că a -ți manifesta emoțiile și a arăta vulnerabilitate este o prostie, este ceva ce nu trebuie să vadă nimeni, nici chiar tu.
Și ce se întâmpla apoi, atunci când devii adult? Vei face tot ce poți să fii cel mai bun, cel mai deștept, capabil, inteligent om din încăpere, chiar și virtuală. Vei suferi când ceilalți vor spune despre alții că sunt buni și nu despre tine. Vei vrea sa demonstrezi cu orice preț câte știi, cât ai învățat, cât ești de bun și demn de apreciere și acceptare. De asemenea, vei fi mereu în alertă, vei ascunde toate imperfecțiunile tale și vei construi pas cu pas, temeinic, o imagine despre tine care să placă, care să fie „perfectă”, pe care o vei crede din toți porii și o vei alimenta constant. Vei avea mereu senzația că nu faci destul, că nu ești suficient de pregătit, ca alții sunt mereu mai buni și într-un paradox de zile mari vei crede în interiorul tău că tu știi cel mai bine, că tu ești cel mai tare, că ceilalți habar n-au ce fac. Te vei simți ofensat dacă nu ești tu cel ales, lăudat, apreciat și în același timp laudele și aprecierile vor trece pe lângă tine cu viteza vântului…pentru că tu ești setat că nu ești suficient, că trebuie să faci mai mult, mai bine tot mereu.
Vei ajunge să simți că nu mai trăiești cu bucurie, că nu mai ai vitalitate și iubire de oameni și de viață. Te vei simți mereu agitat, stresat, dornic să faci încă ceva și încă ceva incapabil să te relaxezi chiar și atunci când crezi că o faci.
Vei realiza la un moment dat că te-ai îndepărtat de oameni, că nu mai ai prea mulți prieteni, că te abții să te exprimi din teama de a nu spune ceva greșit, de a nu fi judecat ca fiind mai puțin, sau neștiutor. Și în același timp te vei minți că tu știi mai bine, că tu știi tot, că tu ești cel mai bun ca să ascunzi toate imperfecțiunile tale de ochii conștientului.
<3
La un moment dat am făcut o meditație în care m-am întâlnit cu o parte din mine țiplă: trasă prin inel, cu ochelari negri , cu o rochie alb cu negru impecabilă, dreaptă și cu o expresie serioasă , aproape încruntată. Am simțit-o cum aproape tremură, era mai mult un tremur interior, o agitație fără seamăn, fără oprire , ca un bâzâit constant. Trebuia să facă, să realizeze, să acționeze, să nu stea. Nu avea voie să spună „nu știu” sau să arate că e supărată, frustrată, nemulțumită, confuză ori furioasă. Nu putea să lase ca ceilalți să vadă ca este imperfectă , doar își construise o imagine de zen, de perfecțiune, de om împlinit care le știe pe toate. I-am simțit durerea și încordarea și am văzut în spatele ei o fetiță care vroia doar să cadă la pământ și să plângă, să fie eliberată, să fie lăsată în pace, să nu mai trebuiască să fie perfectă. Am realizat că devenisem mama oricât de mult am vrut să nu se întâmple asta.
Am stat cu aceasta parte din mine și i-am explicat că se poate relaxa, că poate să aleagă să nu mai facă nimic dacă vrea. A acceptat foarte greu…dar când a început să se înmoaie copilul din spate devenea tot mai vizibil până când ea, cea perfectă s-a topit, a căzut, a lăsat loc copilului să plângă, să se simtă ușurat…
Ca fulgerul mi-au trecut prin cap toate momentele în care m-am abținut să scriu un comentariu ca să nu pară că nu știu ceva, am șters postare pentru a nu arăta cumva că sunt om și că ma doare, mi s-a spus că sunt prea serioasă, că par arogantă și rece și că par că le știu pe toate și sunt enervantă cumva din cauza asta. M-au străfulgerat apoi amintiri cu mine mică, un copil plin de viață, plin de bucurie și sclipire în ochi, plin de iubire pentru oameni, generos, bun și cald, afectuos și aproape de oricine avea nevoie. Am simțit fizic bucuria aceea, jovialitatea, plinătatea vieții.
Și atunci am realizat că asta sunt eu de fapt. Am realizat că e ziua în care perfecțiunea din mine moare și face loc umanității mele imperfecte. Mi-am amintit cum îi ziceam mamei mereu ” eu nu sunt tu, nu sunt ca tine”. Am simțit cum cobor de undeva de sus și mă așez în umanitatea mea, în căldura lacrimilor și a ușurării că nu mai trebuie să car perfecțiunea cu mine , că nu mai trebuie să știu tot sau să trăiesc în teama că aș putea spune ceva greșit, ceva care să nu fie conform cu imaginea mea perfectă. Atunci am realizat de ce mă simțeam obosită deși făceam ce-mi place, de ce aveam nevoie de zile libere des, de ce nu mai trăiam bucuria vieții în pofida faptului că aveam o viață minunată. Eram extenuată de întreținerea imaginii.
Atunci am realizat cât de primitoare și e eliberatoare este imperfecțiunea, acceptarea ei, cât de dulce este vulnerabilitatea în care mă aflam.
A fost nevoie să fac și eliberările necesare cu mama și tot ceea ce am preluat de la ea, ce mi-am însușit spunându-i că eu nu sunt ea, nu sunt așa, nu cred acele lucruri, eu sunt vulnerabilă, bleagă, generoasă, atentă cu ceilalți, uneori plâng prea ușor și sunt naivă, că eu iubesc oamenii și iubesc emoțiile mele și imperfecțiunile mele. I-am spus că nu mai doresc să fiu perfectă, să știu tot , să mă izolez, să cred că sunt superioară în vreun fel sau să cred că nu sunt suficientă. M-am luat pe mine înapoi.
După o viață întreagă de construit imagini, de trăit în funcție de părerile celorlalți, în teamă și agitație interioară,de perfecțiune închipuită și epuizare mentală și emoțională mă simt umană, vulnerabilă, imperfectă și plină de bucurie! Mă simt din nou copilul acela care nu a apucat să fie întinat de programările exterioare și care zâmbește, cu ochi plini de bucurie și strălucire fiecărei zile, fiecărui om, fiecărei întâmplări.
Pentru a ramane in legatura si pentru a primi noutatile, introdu numele si adresa ta de e-mail in rubrica de mai jos:
Fata bună și mama rea- o poveste despre noi toți
Ultimele doua săptămâni au fost pentru mine o călătorie de foc prin cele mai ascunse cotloane ale ființei.
Odată cu intrarea lui Jupiter în Scorpion a început distracția- revelări, oameni noi, cunoaștere, lucru cu sexualitatea, lucru cu feminitatea, lucru cu mama, lucru în relație, lucru cu propria mea poveste de fapt. Spuneam că iubesc Scorpionul pentru profunzimea lui , pentru ca dorește tot timpul să vadă dincolo de suprafață și să scoată la iveala ceea ce „pute” pentru a ne găsi puterea personală adânc îngropată prin Hadesuri străvechi.
Acum 9 ani mi-am început călătoria prin propriul Hades, către mine însămi, către decondiționări și împuternicire. Sunt pe un drum continuu în acest sens și am ajuns să îmi văd clar povestea. Toți avem una. O poveste fabricată, învățată, repetată de care ne atașăm în așa manieră că o considerăm a noastră totalmente. Și este într-un fel dacă vorbim dintr-o perspectiva umană , simplă.
Povestea mea e cea a fetei care nu a fost înțeleasă niciodată de mama ei, care nu s-a simțit iubită, importantă, valoroasă pentru ea. Nu așa cum ar fi dorit în orice caz. Din contra, s-a simțit ca și cum nimic nu face bine, nu îi iese bine, nu e suficientă și nu e în stare. Astfel femeia în devenire a ajuns la terapie ani mai târziu dorind să înțeleagă și să rezolve povestea cu mama ei, lipsa de comunicare, de apropiere, de înțelegere. A durat ani de zile și foarte mult lucru interior, prezență, atenție, introspecție, asumare și curaj pentru a recunoaște de ce fata era atât de furioasă pe mama ei și mai mult, de ce nu putea sa o ierte, sa renunțe la aceasta furie.
Bineînțeles ca totul s-a desfășurat în etape, la timpul cel mai potrivit. Întâi am înțeles, la nivel mental că nici ea nu a fost iubită, ca și ea suferea, că nu a știut cum să facă mai bine, cum sa ofere, cum să iubească. De la mental și înțelegere este cale lunga până la inimă, integrare, acceptare, iertare. Așa ca am petrecut ani de zile purtând cu mine o furie mistuitoare care îmi dădea dureri fizice, kilograme în plus și neputința unei adevărate îmbrățișări.
Cu fiecare conștientizare mai scoteam ceva din furie, mai cunoșteam ceva din tristețe, din durere, din neiertare. Totuși, după ani și ani de lucru cu acest subiect care mi-a afectat relațiile, relația cu mine, cu feminitatea mea, stima de sine, încrederea în mine, capacitatea de a ma simți mândră sau împlinită eu purtam încă furie și de câte ori auzeam „iart-o, n-a știut mai mult, a făcut ce-a putut” mi se ridicau perii pe spate. Am spus”nu pot să accept ca aș ierta-o, m-a chinuit prea mult, este o rezistență foarte mare în mine care pur și simplu nu mă lasă”. Și ori de câte ori am stat față în față cu această rezistență ea mă învingea, mă blocam. Nu reușeam să închei povestea, să mă eliberez. Îmi tot veneau în minte cuvinte, momente atât de dureroase pentru mine ca și copil. Mama era „the bad guy” și merita să nu fie iertată după cât de mult mi-au afectat cuvintele ei și comportamentul ei, programele ei, viața, maturitatea.
După mulți ani de terapie și trăire conștientă eu nu aveam în continuare, încredere în mine și în munca mea , nu îmi vedeam valoarea, nu realizam cine sunt și cât de mult contribui la binele celorlalți chiar dacă asta mi se repeta zilnic. Nu mă vedeam frumoasă, nu ma apreciam pentru mai nimic, ceream de la mine tot mai mult și tot mai mult, nimic nu era de ajuns. Exact așa cum mi s-a spus de atâtea ori și cum foarte bine am integrat.
A fost nevoie de un moment crucial în care sa văd povestea copilăriei mele, comparația, lipsa atenției, invizibilitatea mea din nou, ca și adult. Acel moment mi-a dat peste cap trăirile interioare, a declanșat monștrii în mine, mai mari decât până atunci. Care acceptare, iertare, draga de ea etc? De unde? Acum îmi confirmam cu adevărat ca nu mă vede, că nu știe să ma iubească, ca nu mă înțelege, că ….sunt aceeași fată bună cu o mamă rea.
Am trecut prin șoc și apoi am păstrat cu mine situația spre a intra mai profund în stare, în furie, în tot ce se ascundea acolo pentru a elibera și a mă vindeca. Nu mi-a ieșit vreo săptămână. Mă blocam în furie. Am învățat să nu mă mai forțez, să dau voie ca lucrurile să se desfășoare în ritmul lor, să fiu blândă cu mine așa că nu m-am stresat că nu reușesc să-i dau de capăt. În cele din urmă tot se va întâmpla și știam asta.
Am avut nevoie de boală, de durere, de timp la pat pentru a putea procesa, pentru a avea starea potrivită. Și am reușit să scriu șase pagini uriașe către ea, către mine, către Egoul meu, către personajele acestei povești. Și așa a venit eliberarea. Înainte simțeam acest cordon uriaș între mine și ea care nu se mai termina oricât l-aș fi scos din plexul meu solar ( Puterea personală). Reușisem să înțeleg că eu nu îi dau drumul însă nu puteam face mai mult.
Scriind, metoda mea preferată de terapie când stau cu mine, iată conștientizările :
- Nu o pot accepta pentru că asta ar însemna să accept ca am pierdut în fața ei, că cedez
- Dacă cedez trec imediat de furie și ajung la durere . Aici am văzut durerea mea , ca o forma neagră, ca un nor legat cu un cordon de mine. Un fel de placenta din care mă hrăneam.
- Dacă o accept înseamnă să accept durerea asta și să accept că ea este cea care mă hrănește și că de fapt, nu sunt furioasă pe mama
- Și toate astea înseamnă să accept ca sunt o victimă care se hrănește cu propria durere, care se identifică cu ea, care trăiește confortabil cu ea lăsându-mi astfel toată puterea, ei
- Deci iată povestea mea completă fără de care nu știu cine sunt, nu știu să funcționez, iată unde era problema.
Așadar, cordonul acela gros a dispărut de la sine , am conștientizat ca am trăit toată viața în durerea asta, o victimă și am lăsat povestea asta să mă definească. Asta este ceea ce ni se întâmplă tuturor. Ni se creează o poveste , ne atașăm de ea, o integrăm, ne atașăm de o emoție negativă, de boală,de furie, de victimizare, de slăbiciune și nu le mai dăm drumul. Ne identificăm atât de profund încât nu putem vedea dincolo nici dacă ne spune cineva pe litere , nu putem accepta. În primul rând pentru ca dorim să evităm durerea din spate, dorim să evitam stări precum eșecul, neputința, apare teama de necunoscut, de „ce mă fac” și atunci rămânem atașați și ne tot repetăm asta de-a lungul vieții.
Ce se ascunde în spate? Când m-am întrebat prima data „Cine sunt eu fără povestea mea, fără durere?” am răspuns „nu știu, habar n-am” ba chiar a apărut teama. Apoi, m-am mai întrebat o data și știi ce a apărut? EU.Încrederea în mine, frumusețea mea, inteligența mea, căldura mea, valoarea mea, potențialul meu – adevărata eu , cea pe care nu o vedeam niciodată pentru că eram prea atentă la povestea mea și o repetam prea des tuturor. Deodată…a apărut parcă altă persoana : o femeie de data asta matură, încrezătoare, frumoasă , libera. Liberă de toate programele care nu îmi aparțineau, de toate caracterizările și cuvintele care mi-au creat povestea și care nu erau ale mele. Eu sunt altcineva, eu sunt Eu. Și nu mai accept să fiu insuficientă, neîncrezătoare, fără valoare. Pentru ca nu mai sunt povestea mea.
Și în mod natural, furia a dispărut, durerea s-a transformat în lumină și mama nu mai este polițistul rău. Nici eu fata bună. Porțile sunt deschise către iertare și acceptare. Transformarea este uriașă, e ca și cum s-a aprins un bec în mine care mă lasă sa mă văd. Dincolo de toate poveștile create despre mine.
Dacă și tu recunoști povestea ta , dacă și tu lucrezi sa ai vrea să lucrezi cu tine pentru a vindeca relația cu mama, pentru a te elibera de povestea spusă de ea îmi poți solicita oricând sesiuni private de lucru care se pot desfășura și pe Skype. Vizitează secțiunile „Servicii” și „Contact”.
Pentru a ramane in legatura si pentru a primi noutatile, introdu numele si adresa ta de e-mail in rubrica de mai jos:
Draga mama, dragi parinti…



Vindecarea de „nu merit iubirea”
Am povestit de multe ori despre copilul interior, despre ranile lui si despre procesul de vindecare atat de important pt a fi un adult echilibrat si fericit.
Astazi este despre povestea unei fetite durdulii care manca pe ascuns in banca pentru a nu fi judecata de copiii ceilalti ca mananca prea mult; fetita care avea porecle ce o faceau sa planga atat de des de tristete. Este vorba despre fetita care la un moment dat nu a mai avut voie sa manance dulciuri pentru ca mama ei considera ca nu e bine sa fii grasa daca vrei sa te placa baietii.
Fetita asta auzit foarte des critici la adresa felului in care arata si cel mai mult, de la mama. Si relatia lor a devenit in timp, una problematica deoarece copilul se razvratise la inceput in interior, apoi in exterior si mai tarziu din nou, in interiorul sau.
Fetita a crescut , a devenit o adolsescenta si un adult care arata bine , reusise cumva sa se conformeze asteptarilor mamei. A inteles repede ca baietii sunt atrasi de fetele care arata bine , ea slaba nu a fost vreodata insa se putea spune ca era o tipa sigura pe ea si care putea purta bluze mulate si panatloni cu talie joasa fara probleme.
Au aparut relatiile si odata cu ele esecurile, repsingerea, abandonul, in ciuda faptului ca adolescenta si adultul tanar ce devenise fetita, arata bine , era frumoasa.
Deci , s-a gandit ea, undeva in subconstientul ei :” daca sunt grasa nu o multumesc pe mama, baietii nu ma plac deci nu sunt in regula si nu merit sa fiu iubita pentru ca nu arat cum trebuie „. Mai tarziu subconstientul ei a inteles altceva : ” degeaba esti slaba si toti baietii fug dupa tine ca oricum o sa fii parasita pentru ca ceva nu e ok la tine si deci, nu meriti sa fii iubita oricum”.
Ceea ce inca nu ati aflat este a acea fetita a continuat sa traiasca in interiorul adultului care la un moment dat, a inceput din nou, sa se ingrase, aparent fara motiv. Si ce era interesant – ca se ingrasa cand intra intr-o relatie si nu cand era singura.
Fetita aceea rebela, razvratita a continuat sa simta toata viata ei ca nu o place foarte mult pe mama ei chiar daca nu stia exact de ce. Conversatiile lor erau scurte si de cele mai multe ori, neimportante. Doar asa, ca sa se simta toata lumea impacata.
In timp, copilul a lasat acea razvratire si agresiune , de fapt suparare si tristete (respingere) sa fie directionata catre mama sa , bineinteles, inconstient. Si de aici, o relatie nu prea fericita intre cele doua. Aparent , ok si fara probleme, in profunzime , gaunoasa.
Ce face fetita interioara era sa spuna mamei sale / parintelui din interior ( exista si copilul si parintele in fiecare dintre noi) , pe un ton nu prea dragut: uite ca ma ingras cat vreau eu si-ti arat ca u trebuie sa fii slab ca sa ai o relatie si ca sa te placa cineva! Nu ma intereseaza catusi de putin parerea ta si obsesia ta pentru a fi slaba ! Eu fac cum vreau eu ( ca sa mori tu de ciuda) ”
Tabloul este unul cat se poate de clar si nevoia de a vorbi, alina si oferi iubire fetitei din interior este de netagaduit. Nevoia de a elibera toate acele emotii, suparari fata de mama este si ea foarte evidenta. Fie ca eliberarea se face in scris, mental, in meditatie , nu conteaza, ea este necesra pentru vindecare.
Este apoi necesara imbratisarea copilului din tine pentru a-i da toata iubirea si acceptarea de care are atata nevoie. Stii atunci cand esti intr-o relatie foarte ok si inconjurat de oameni foarte ok si totusi, ceva in tine nu e intreg, are parca nevoie de si mai multa iubire , tinut in brate, atentie? Ei….copilul interior nu este inca vindecat si iubit suficient, indiferent cat de multa afectiune se intampla intre adulti.
Mai este nevoie de a vorbi cu propriul trup, de a -i cere iertare si a-l imbratisa, de a-l elibera de sub toate constrangerile sub care l-ai pus pana acum.
Ia-ti toata puterea inapoi, cere-o pur si simplu, de la mama, tata,de la situatii, de la toti cei carora le-ai dat voie sa te influenteze, sa te domine prin critica, pedeapsa, cuvinte, emotii etc.
Reintregeste-te si vezi cum de fapt, meriti iubirea , cu adevarat, indiferent de cum arati indiferent de cate judecati sunt din afara , de cate presiune sau asteptari sunt puse pe tine. elibereaza-te de sub ele! Lasa-i pe ceilalti s creada ce vor, sa gandeasca ce vor , este treaba lor cu ei.
Identifica acele programe prin care crezi ca daca esti intr-un fel nu meriti iubirea, daca esti intr-un anumit fel toti te resping sau te judeca, etc. Identifica-le scrie-le si elibereaza-le , inlocuieste-le cu ganduri precum : merit sa fiu iubit indiferent de cum arat, toti oamenii sunt minunati si merita iubire, este usor sa fiu iubit pentru cine sunt eu. etc…
Tu MERITI sa fii iubit oricum si sa stii ca toate formele si toate trupurile sunt atragatoare pentru cineva. Opreste-te din a te mai critica, judeca, supune la certuri , chinuri, abuzuri si invata din nou, sa primesti iubirea , exact asa cum esti. Restul se va regla de la sine.