Etichetă: parinti
Ce simti pentru mama ta?
Am incheiat un atelier despre relatia cu mama si una dintre participante mi-a zis : ” nici nu m-am gandit vreodata sa ma intreb ce simt fata de ea”, ” voi lua asta acasa si am sa ma gandesc”
Pare o intrebare simpla insa pe care nu ne-o punem niciodata poate. O luam pe mama ca fiind data asa cum este si atunci cand devenim adulte adesea ii intelegem povestea, trecutul si cautam sa nu o invinovatim. Ne spunem ca atat a putut si a facut tot ce i-a stat in putinta. Ne simtim vinovate daca realizam ca exista in noi furie sau suparare pe ea …sau chiar invinovatire ori judecata. Impingem la loc sentimentele astea si lasam mintea sa deruleze aceealsi scuze si explicatii.
Da, a facut ce a putut mai bine. Adevarat. In circumstantele date poate ca nu puteam face nicuna altfel.
Ce vreau sa iti spun astazi este ca in tine sta fetita interioara. In tine sta copilul care a fost ranit iar si iar cand era mica …in repetate randuri. Si ei nu ii pasa de ceea ce mintea adulta intelge acum, de explicatii si justificari. Ea a simtit si simte durerea, suferinta, respingerea, critica, tristetea. Ea este un copil care nu rationalizeaza comportamentul mamei sau cuvintele ei ci doar simte, le simte si le internalizeaza dupa cum poate ea.
Desigur, multe veti spune ca ati avut o copilarie frumoasa si ca nu v-a lipsit nimic. Da, nu ne-au lipsit hainele, mancarea , scoala si un pat in care sa dormim.
Ce ne-a lipsit insa la o privire mai atenta a fost prezenta reala, afectiunea reala, acele cuvinte blande, intelegerea, sustinerea, iubirea aceea plina de caldura si atentie de care aveam nevoie in momentele mai grele. Ne-a lipsit multora simpla prezenta a ei ( a parintilor) pentru ca erau prea ocupati, munceau prea mult si nu aveau timp de noi.
Pentru copila din tine asta nu este o scuza.
Te invit sa o vezi, simti, primesti pe fetita din tine asa cum este ea, cu tot ce simte, asa cum simte fara sa mai astepti de la tine sa fie altfel, sa vrei sa ierti, sa intelegi, sa treci peste, sa justifici.
De cate ori ai avut nevoie de o imbratisare si nu ai primit-o?
De cate ori ai avut nevoie de un cuvant iubitor si de intelegere ( fara explicatii, comentarii) si nu l-ai primit?
De cate ori ai avut nevoie sa ti se recunoasca meritele, munca, pararea, sa aiba incredere int ine si nu au facut-o?
De cate ori ai fi vrut sa te auda, sa te AUDA cu adevarat si nu au facut-o?
De cate ori ti s-a spus sa taci, sa fii cuminte, sa inveti mai mult, mai bine, ca nu stii, nu poti, nu esti in stare, sa nu mai fi intr-un fel ci in altul, asa cum credeau ei ca e bine? De cate ori emotiile tale au fost respinse, judecate, criticate sau luate la misto…?
Doar ramai in liniste si raspunde-ti. Si daca nu o faci acum acum fa-o dupa ce termini de citit. Fa-o cat mai repede. Si observa mintea care vine sa iti spuna ca e mama ta, ca nu e ok sa dai vina pe ea, ca nu e ok sa fii suparata sau furioasa, ca ea te-a crescut etc etc. Si multumeste-i, spune-i ca acum vrei sa simti, vrei sa iti dai voie, sa dai voie copilei din tine sa simta…sa fie.
Ai dreptul sa simti furie, suparare, tristete, critica chiar si ura. Ai dreptul sa nu ierti daca nu poti inca. Ai dreptul sa nu vorbesti cu ea/ei daca nu vrei, nu poti inca. Ai dreptul sa fii fericita fara sa iei in considerare fericirea ei/lor.
Ai dreptul sa plangi, sa tipi, sa iti traiesti durerea. Nu este prostesc sau „urat” sa simti ceea ce simti. Nu esti slaba sau prostuta, nu esti o fata rea. Esti doar tu. Este copila din tine care nu si-a plans suficient durerea, rana de respingere, de a nu fi inteleasa, auzita, iubita, primita, continuta. Da-i voie.
Fii prezenta cu fetita din tine si sustine-o in procestul asta. Scrie , urla, iesi afara si plimba-te in natura ramanand in conectare interioara, tine-o /te in brate , spune-i mamei/tatalui tot ceea ce nu i-ai spus cand aveai 5, 6,7 ani. Spune-i ce te-a durut, cum a fost sa traiesti asa cu ea/el, cum te-a afectat…ce ai fi avut nevoie.
Da-ti voie sa verbalizezi sau mental sa vizualizezi si sa porti discutia cu ea/el sau scrie. Elibereaza. Fii acolo langa tine, langa fetita. Nu te nega, nu te respinge cum au facut-o ei. Da-i dreptul da-i spatiul, da-i prezenta, da-i sustinerea de a fi cine este asa cum este. Chiar daca asta inseamna suparare, furie, tristete…chiar daca asta inseamna sa nu ierte si sa nu mai raspunda la telefon o vreme.
E necesar sa trecem intai prin etapa asta. E necesar sa nu mai punem presiune pe noi sa iertam. Ce cuvant mare si ce presiune uriasa creeaza. Cand aud ” eu am iertat-o”…mi se strange inca ceva in interior pentru ca stiu cat e de profund procesul si cate emotii sunt acolo de scos la suprafata inca pana la iertare. Si daca chiar ai facut-o, daca chiar poti sa o iei in brate si sa simti ca o iubesti, sa fii langa ea si sa simti doar acceptare si drag atunci te felicit.Altfel, te minti, vrei sa o ierti din minte, pentru ca asa „trebuie’, asa e „bine”, asa crezi tu ca esti un om mai bun sau mai evoluat. Insa nu te poti minti la nesfarsit.
Deschide intai usa catre copila din tine si ofera-i posibilitatea sa strige ce are de strigat si sa fie in emotia in care e. Tine-o in brate, alin-o . Nu incerca sa o schimbi sau sa-i zici ca o sa treaca…asta ai tot auzit si nu a mers. Doar da-i ceea ce ai fi avut cu adevarat nevoie in starile astea si nu ai primit.
Lasa magia sa se intample de la sine. Lasa procesul sa se desfasoare atat timp cat e necesar, in ritmul tau,pas cu pas, fara asteptari, presiune, minciuni si etape sarite. TU ai nevoie de sustinere, TU ai nevoie sa te vezi, auzi, imbratisezi, iubesti pe tine intai…..si poate ca avand o mama/un tata care te-au respins , care nu te-au iubit cum ai fi avut nevoie te invata fix sa te iubesti pe tine.
Nu stiu toate raspunsurile si nu stiu care este finalul. Ma intereseaza insa calatoria, pasii, intoarcerea si sustinerea mea, a copilului din mine. Ma intereseaza sa nu ma mint si sa nu ma mai compar, sa nu mai astept de la mine sa fiu cumva, sa rezolv ceva cand de fapt, nu e asa. Ma intereseaza sa fiu copilul care am dreptul sa fiu si nu mama mamei mele, nu parintele ei, nu salvatorul ei, nu cea care vrea sa „o faca sa inteleaga” ceva….ci sa fiu cine sunt acum, asa cum sunt si sa accept asta pe deplin. Sa-mi vad Femeia din mine si sa-mi fiu suport pentru Fetita din mine fara sa ma mai identific cu fetita , cu rana si sa astept la nesfarsit o iubire, un gest care nu va aparea poate, niciodata.
Aleg sa ma onorez, sa fiu alaturi de mine cu blandete. Aleg sa nu mai astept sa fiu perfecta, sa am relatia perfecta, sa schimb ceva. Aleg doar sa ma imbratisez si sa imi dau spatiu si voie si timp. Aleg sa ma las surprinsa insa in timpul asta sa fiu libera de ceea ce mama vrea de la mine, asteapta de la mine, proiecteaza pe mine…
Renunt la rolul de Salvator al parinitlor mei. Renunt la a mai multumi si indeplini asteptari. Ma primesc, ma eliberez, imi traiesc viata pentru mine nu pentru ei.
Sunt deja o Lumina. Sunt deja minunata. Cine este atins de asta bine cine nu, bine. Eu Sunt deja si e de ajuns, eu merg deja pe calea mea si sunt fericita cu asta.
E vremea maturizarii. E vremea asumarii. E vremea vindecarii, aducerii aminte, pasirii in Darul Divin interior, in Drumul Divin ales indiferent de cine este sau nu este langa tine.
Draga mama, dragi parinti…
Cand devii parintii tai…
Nimic nu se compara cu experienta, cu a trai intreg procesul de cunostere proprie. Nimic nu se compara cu acel moment in care intelegi, constientizezi dupa luni sau ani de intrebari si cautari.
Imi vine in minte poza aceea cu icebergul, foarte mult in apa si doar un varf afara, vazut. Este analogia perfecta pentru ceea ce suntem si noi ca fiinte. Putin se vede, mult este in nevazut.
Traim , unii constient , atent, prezent , altii intr-o semiconstienta. Daca e sa vorbesc strict psihologic, suntem cu totii constienti de ceea ce stim, de starea de veghe ( treaza, de peste zi). Credem ca asta suntem noi – ceea ce gandim, gandurile noastre, ceea ce simtim, emotiile, starile noastre si comportamentul nostru. Credem ca asta e tot. Cu exceptia faptului ca nu e nici macar jumatate din ceea ce suntem cu adevarat.
Purtam in subconstient si inconstient atat de multe programe, tipare, credinte , atat de multe treburi subtile , nevazute, neconstientizate incat e o continua provocare sa te cunosti pe tine.
Poate ca stiti acea dorinta a voastra de a nu vrea sa fiti precum parintii vostri, unii dintre voi, de a nu vrea sa repetati povestea lor. Si eu am zis asta si am si crezut multa vreme ca nu o fac. Mai ales dupa ce m-am „trezit”. De cand lucrez cu mine am vindecat atatea aspecte ale fetitei interioare, femeii, laturii masculine, arhetipal, pe neam etc….incat ai putea zice ca sunt vindecata 🙂 Imi vine sa rad cand scriu asta. Nu glumeam cand spuneam ca e un proces de o viata sa te cunosti pe tine, sa te regasesti, realiniezi cu ceea ce esti cu adevarat.
Avem de multe ori impresia ca suntem mai buni, mai altfel…mai ales cand suntem „spirituali” si meditam, mergem la cursuri, citim. NU este un adevar absolut. Si asta o traiesc pe pielea mea cu fiecare piatra intoarsa, trauma sau credinta vazuta, acceptata, vindecata.
Suntem mai mult decat credem parintii nostri. Devenim ca ei tot mai mult si mai pe nesimtite odata ce inaintam in varsta. Nu ne dam seama. Habar nu avem cand se strecoara in noi si in viata noastra acele ganduri, imagini, actiuni, gesturi, tipare care imita perfect , poate cu mici diferente, pe cele ale mamei sau tatalui nostru.
Inconstientul este o forta extraoridinara, fascinanta de unde ies atat de multe incat sunt inca uimita.
Te incurajez sa fii acum mai atent un pic la tine, la cum esti, la ce ai devenit, la ce si cum gandesti sau actionezi si sa vezi , sincer, cat de mult semeni cu parintele de acelasi sex. Nu e o chestie nici de negat , nici de speriat, doar este.
Asa ca, cel mai bun lucru pe care il poti face este sa il accepti. SI eu m-am trezit tam , nisam cum ma uitam la mine tot mai mult cu negare, cu suparare, cu nemultumire, mai ales vizavi de trupul meu. Si mai ales ca de la un moment dat incoace el a inceput sa fie ….mai voluminos. Eu nu ma stiam asa. Si usor , usor am realizat ca nu imi mai place de mine. Am cautat motive, cauze, am intrebat, am lucrat pe o gramada de frici , de emotii, de situatii care mai de care. Si tot nimic.
Am acceptat la un moment dat ca sunt asa cum sunt si am zis Doamne imi doresc doar sa inteleg cauza, sa aflu ce se intampla in interiorul meu de fapt. Si cum Dumnezeu e minunat , a si venit cu raspunsul, intr-o discutie aleatorie, la telefon , cu un prieten. Asa , pur si simplu. AM inteles intr-o ora cat n-am inteles in tot timpul in care ma tot intrebam.
Deveneam mama mea. Incet si sigur. O multime de proiectii si frici ale ei, o multime de 
dorinte refulate pe care le avea au ajuns …la mine inca din burta. Acolo, in burta ei, in timpul sarcinii, frica. S-a intamplat ceva atunci cu ea si in relatia ei cu tata, cu sotul ei care a schimbat dinamica dintre ei. S-a intamplat ceva acolo care a determinat , inconstient, bineinteles, ca eu sunt vinovata, ca eu trebuie sa ma rusinez de mine si ca eu voi repeta astfel tiparul relatiei lor in relatiile mele. Asa ca am trecut la treaba si am dat acest val al iluziei deoparte, am meditat si am cerut , am hotarat apoi ca eu nu sunt resposabila pentru relatia lor , ca eu vreau ca orice tipar al lor sa inceteze a se mai manifesta in mine si in relatiile mele. Le-am comunicat , mental, „gata, pana aici, rezolvat-va propriile lucruri nerezolvate si nu le mai proiectati pe mine „.
Asta ma duce cu gandul la un video pe care l-am vazut curand in care se explica , cum, intr-o familie , unul dintre copii va fi cel care va prelua si manifesta toate problemele acelei familii, devenind oaia neagra, cel rebel, pedepsit, neinteles. Vai ce m-am mai recunoscut aici. Tot ceea ce parintii nu si-au rezolvat, chiar si bunicii daca s-a crescut cu ei, tot ceea ce ei nu isi asuma, nu vor sa vada, nu isi regleaza , paseaza inconstient asupra copilului care va arata/manifesta toate acestea fiind un copil , sa zicem, neascultator.:)
Si iata cum , vorbesti, gandesti si actionezi, t modelezi fizic, mental si emotional, fara ca macar sa iti dai seama , ca si parintii tai. Sunt atat de puternice toate acele credinte , tipare , emotii subtile pe care le preluam, din generatie in generatie, pe care le asimilam si care se manifesta prin noi, iar si iar….Ajungem sa traim cumva stiind sau simtind ca nu suntem noi insine, ca ceva nu e la locul sau in interiorul nostru. Ajungem sa nu mai facem ce ne placea, sa nu mai fim cum eram, sa ne pierdem din multe ale noastre si nici macar nu ne dam seama. Si culmea, o parte din toate astea se intampla datorita transmiterii si preluarii inconstiente de programe, tipare, credinte de la parinti. Inca din sarcina. Da, da, sa nu credeti ca nu conteaza ce face mama, cum se simte ea, ce gandeste, ce traieste, la fel si tatal, cat copilul este in burta. Conteaza foarte mult.
Asa ca va indemn sa va uitati mai atent la voi si vietile voastre, la parintii vostri, la tiparele create acolo si la tot ce ati invatat. Procesul de regasire/vindecare/realiniere/ este de durata, este migalos, este continuu si plin de surprize. Daca doresti sa fii cu adevarat Tu, sa te regasesti cu adevarat, sa devii acea fiinta echilibrata, armonioasa, fericita mergi pe drumul asta, pas cu pas, curajos, cu incredere si perseverenta. Totul iese la iveala si toate constientizarile apar atunci cand iti doresti cu adevarat sa stii cine esti 🙂