Etichetă: umanitate
Dragă OMULE…te întreb
Unde este INIMA ta omule? Dar Sufletul tău?
Pe cine venerezi tu și unde este mintea ta? Care sunt prioritățile tale și pentru CE trăiești?
În care iluzie și vis urât te-ai lăsat pierdut?
Drag om timpul a venit să te uiți adânc și cu multă sinceritate în tine. La viața ta, la ceea ce prețuiești cu adevărat, ce vrei cu adevărat, cui te închini și apleci, pentru ce faci tot ce faci?
Pentru CE FACI TOT CE FACI?
Dragă om timpul a venit să deschizi OCHII Inimii tale și să-ți amintești că NU ești doar carne, oase și muncă. Pentru că tu NU trăiești așa ci mori încet…
Încă de la începuturi totul a fost distorsionat în numele PUTERII. Încă de la începuturile timpului totul a fost despre Putere- Supunere. Despre cine are dreptate și cine nu, despre Războaie…lupte și sânge vărsat în numele dumnezeilor răzbunători dar de fapt..în numele puterii și FRICII de a o pierde.
Încă de la început lumea oamenilor a fost organizată de aceia care aveau acea fărâmă de putere, de aceia care eram la conducerea imperiilor și a templelor. Încă de la începuturi Iubirea a fost distorsionată și folosită pentru a servi intereselor meschine, mici ale omului deconectat de el însuși, de inima sa, de sacru.
Acest Ciclu se tot repetă din timpuri ancestrale…de mult dinaintea venirii Iubirii pe pământ. Atlanții și alții asemenea lor …civilizații întregi au ajuns tot la propria Distrugere datorită DECONECTĂRII, a pervertirii, a setei de putere- iluzorie de altfel.
Umanitatea este tânără încă. Un copil ce abia învață să meargă. Scâncește, se plânge, se răzvrătește și se supără creând distrugere în calea lui. Sufletele, multele, sunt în uitare și trăiesc ILUZIA unei vieți când de fapt, ele dorm adânc.
Iubite OM, da , OM căci asta ești cu adevărat…ce e cu tine în viața ta? Care este ADEVĂRUL inimii tale pe care îl tot negi, ascunzi, pui deoparte …în favoarea confortului, a banilor, a puterii, imaginii, funcției?
Oare NU vezi încă șarada în care ești ținut? Matrixul în care tu crezi că trăiești…?
Sistematic ai fost supus, deconectat, însămânțat cu frică până în măduva oaselor.
Instituții întregi, sisteme întregi au însămânțat în tine ideea că ești mic, că nu ai putere, că nu poți, că treaba ta e să muncești, să faci bani, să „îți vezi de treaba ta” și „să stai în banca ta”.
Au însămânțat în tine ideea că trebuie să te temi de Divin și că Divinul este în afara ta, că e nevoie să stai în genunchi și să îl proslăvești ca să te ierte…pe tine păcătosul…că nu meriți iubirea și că trupul tău, plăcerea ta sunt neimportante, păcat chiar. Te-au îndepărtat cu succes de Divin, de Esența ta, de Dumnezeul plin de Iubire din tine. Ți-au zis că e blasfemie să crezi că el e în tine sau că vorbește cu tine…direct.
AU însămânțat în tine Micimea și Uitarea. AU făcut sisteme ca tu să fii prea îngrijorat pentru ziua de mâine ca să mai ai vreme să te preocupi de Sufletul tău, de sorbirea Soarelui, de împrietenirea cu apa, pământul, cu Viața. Cu Prezența.
Au creat totul ca să te depărteze de CINE Ești, de puterea ta, de Adevăr.
Iar pe tine Femeie te-au făcut să crezi că ești diavolul pentru că știi să citești în stele, auzi tainele pământului și ale Inimii și vezi acolo mulți nu îndrăznesc. A! Au inventat chiar și pe el, Răul…spre a te speria și mai tare și a ți da astfel, toată energia ta, puterea ta…lor.
Pe tine Femeie te-au băgat undeva în categoria „rău, păcat, degeaba”. Au ascuns puterea sângelui și pântecului tău, puterea energiei tale, a intuiției tale, a Iubirii tale. Tocmai pentru că S-au Temut de Trezia ta, de Darul tău, de ceea ce ai putea CREA prin INIMA și pântecul tău.
Iar TU și noi toți am permis. Am contribuit. Prin negarea noastră înșine constant.
Omule drag…ai înghițit toate aceste pastile amare încă de la începuturile timpului ajungând acum, generații mai târziu să nici nu mai întrebi ceva…să nu te mai îndoiești de nimic…doar să iei totul de bun așa cum ți se zice.
Inima ta este ferecată și tovărășii tăi sunt frica, vinovăția, ura, goliciunea interioară, invidia, disperarea, grijile….și mai adânc, tristețea, durerea, neputința, lipsa oricărui sens.
Privește REAL în tine. Care este Adevărul?
ÎNdoiește-te, cercetează, întreabă-te….trezește-te din amorțirea totală în care ai fost și ești condus, ținut.
Au inventat tvul, media, revistele, reclamele…au inventat oamenii vizibili, vedetele…și s-au folosit de toate astea spre a-ți dicta subtil și mai puțin subtil cum trebuie să fii, cum trebuie să trăiești, cum trebuie să arăți, ce trebuie să faci, ce este acceptabil și ce nu, ce este rușinos și ce nu, ce este „corect” și ce nu.
Ți-au servit și servesc constant directive despre cine vor să fii și ce să alegi ca să menții ordinea prestabilită. Știi cum copiilor nu li se permite să coloreze dincolo de contur? Știi cum copiii sunt învățați să repete pe de rost texte întregi? Știi cum copiii NU au voie să comenteze, să întrebe, să pună la îndoială, să aibă păreri? Sună cunoscut?
ÎNcă de pe băncile sistemului pentru sclavi numit educație NI se taie aripile și conexiunea noastră cu SUfletul nostru. Nu ni se permite decât să repetăm, să ascultăm, să ne încadrăm în reguli, să Nu îndrăznim…să fim oi cuminți programate să repete la infinit un SISTEM fisurat și bazat pe minciună, frică, manipulare, goană după putere.
Privește în tine și în viața ta.
Îndrăznești să colorezi dincolo de linii?
Spui cu adevărat ceea ce găndești, ceea ce vrei, ceea ce crezi?
Alegi cu adevărat ceea ce te-ar împlini, cu Inima?
Te ridici să fii TU propria Autoritate în viața ta? Să creezi ceva nou? Să aduci în lume scănteia ta, darul tău?
SAU REPEȚI? Doar repeți….ceea ce au repetat și părinții, bunicii, stră…moșii tăi?
AI fost bine învățat că dacă cumva…ești rebel, dacă îndrăznești să spui ceva împotriva sistemului, dacă ai tupeul să găndești și să FII TU…vei fi ridiculizat, torturat, omorât, schingiut, pedepsit, înlăturat….AU avut grijă să știi asta din timpuri imemoriale și apoi prin filmele pe care le urmărești cu atâta fervoare.
Dragă OM.
Cercetează adânc inima ta. Privește serios în tine.
ÎNcetează să mai dai totul în afara ta, să trăiești după ceea ce vine din exterior, să dai puterea , energia, sufletul tău…pe ce? Pentru ce?
De zeci de ani se vorbește despre mediu, poluare, foamete, războaie...și? De zeci de ani ești mințit prin formuri, adunări, poze, zâmbete și rapoarte false..că cineva are grijă de toate astea. Că ele se remediază. Că cineva se gândește la tine și binele tău.
S-a schimbat ceva? Este ceva mai bine?
Am terminat cu poluarea? Cu distrugerea pământului? Am terminat cu foametea și cu războiul? Cu sclavia și măcelul? Ia privește bine.
Pe cine aperi? Pe cine crezi? Cui îi dai puterea ta și de ce? Pentru că e mai comod așa? Să nu gândești? Să nu vezi ororile, minciuna, să nu cumva să se clatine confortul în care te-ai obișnuit? Să nu fie cumva…prea greu?
Care este ADEVĂRUL omule?
Ce îți spune acum INIMA ta? Sufletul tău?
Unde este Puterea? Cine decide? Cât te mai lași păcălit în confortul iluzoriu, în viața ta de zombi fără sens și fără împlinire?
Iubite OM. Nu îți spun toate astea pentru a învinovăți pe cineva. TU și noi toți am creat ceea ce vedem. TU și noi toți întreținem ceea ce vedem. TOTUL este creația noastră.
Nu ne pedepsește Dzeu și nici nu așteaptă vrun plocon de la noi ca să ne ierte sau să ne mântuiască. Nu, nu stă nici un înger cu pana în mână notând căt de iresponsabili, răi și păcătoși suntem. NU. Noi facem toate astea. Noi ne așternem. ȘI noi așternem pentru copiii și nepoții noștri. Prin repetiția și lipsa INIMII. A valorilor. A compasiunii, a acceptării, a bunătății, blândeții.
Totul este pe dos.
și tot ce faci este să te plângi…să arăți cu degetul…să urăști, să intri în polemici, să stai în spatele ecranului și să scuipi furie și venin…să perpetuezi exact ceea ce ne-a adus aici.
CUm ar fi să te ridici? Să îți vezi micimea, fricile, furia, iritarea, frustrarea și NEVOILE reale. Cum ar fi să decizi că STĂ în PUTEREA TA să schimbi ceea ce nu îți convine? Că TU contribui la tot ceea ce e urât în lume? Să îți asumi responsabilitatea începând cu responsabilitatea în viața ta și pentru tine, pentru alegerile tale?
E prea greu? Te deranjează din confortul tău? Din somnul tău? E mai ușor să urăști și să invinovățești, să scuipi venin și să stai în continuare în rutina ta lipsită de sens și împlinire nu?
Privește adânc în tine. ȘI în viața ta.
Totul DEPINDE de TINE. De mine. De Noi.
Și timpul este aici. Pentru o nouă revoluție. Pentru TREZIRE. pentru Iubire. Pentru INIMĂ. Pentru a sparge minciuna în care am trăit. FIECARE. ÎN dreptul său. În viața sa.
Ai puterea să alegi diferit. Să schimbi TOTUL prin ceea ce tu găndești, simți, alegi să faci, prin acțiunile tale.
Ce poți face diferit începând din acest moment? Concret.
Ce îți spune INIMA ta?
Cine este Dumnezeu, Divinul?
Cine ești TU?
Pentru CE ești tu Aici?
Sunt aproape de tine, lângă tine.
Astazi moare Perfectiunea
Mi s-a spus destul de des să zâmbesc mai mult pentru că sunt așa de radiantă când o fac. Răspundeam adesea ” nu pot să zâmbesc la comandă doar pentru că așa vrei tu”. „Ești prea serioasă” mi se spunea din nou, destul de des. Răspundeam cam la fel ca mai sus.
Am ajuns la un moment dat să mă observ cum atunci când apăs butonul de „record” sau cel de „live” fața mea se schimbă într-una serioasă imediat și zâmbetele apar doar ici colo fugitiv. Am fost șocată de această descoperire și am pus apoi atenția tot mai mult pe mine și pe reacțiile mele atunci când interacționez cu oamenii. Am fost uimită în continuare să observ că între mine și ei stă un zid , stă ceva ce nu pot numi. Ceva mă împiedica să mă exprim așa cum simțeam în diferite ocazii, în special online.
Am stat și cu asta o vreme și m-am întrebat ce se întâmplă de fapt.
Când crești într-o familie în care ești tot timpul împins către performanță, comparat pentru cele mai mici diferențe între tine și ceilalți ajungi să simți că nu ești niciodată suficient. Ajungi să pui tu însăți presiune pe tine și să nu mai accepți de la tine ceva mai puțin decât perfecțiunea ( nota zece). Dacă ți se va spune sau vei învăța în copilărie că a-ți arăta emoțiile , a fi vulnerabil este ceva greșit, ceva ce te face bleg sau slab sau prostănac atunci și pe acestea le vei ascunde din ce în ce mai mult încercând să fii cine vor ceilalți să fii ca să nu mai fi judecat, criticat , pedepsit, luându-ți una aer serios de cel care mai deștept decât alții, ascunzându-ți astfel neputința și teama. Vei crede chiar tu , cu mare convingere că a -ți manifesta emoțiile și a arăta vulnerabilitate este o prostie, este ceva ce nu trebuie să vadă nimeni, nici chiar tu.
Și ce se întâmpla apoi, atunci când devii adult? Vei face tot ce poți să fii cel mai bun, cel mai deștept, capabil, inteligent om din încăpere, chiar și virtuală. Vei suferi când ceilalți vor spune despre alții că sunt buni și nu despre tine. Vei vrea sa demonstrezi cu orice preț câte știi, cât ai învățat, cât ești de bun și demn de apreciere și acceptare. De asemenea, vei fi mereu în alertă, vei ascunde toate imperfecțiunile tale și vei construi pas cu pas, temeinic, o imagine despre tine care să placă, care să fie „perfectă”, pe care o vei crede din toți porii și o vei alimenta constant. Vei avea mereu senzația că nu faci destul, că nu ești suficient de pregătit, ca alții sunt mereu mai buni și într-un paradox de zile mari vei crede în interiorul tău că tu știi cel mai bine, că tu ești cel mai tare, că ceilalți habar n-au ce fac. Te vei simți ofensat dacă nu ești tu cel ales, lăudat, apreciat și în același timp laudele și aprecierile vor trece pe lângă tine cu viteza vântului…pentru că tu ești setat că nu ești suficient, că trebuie să faci mai mult, mai bine tot mereu.
Vei ajunge să simți că nu mai trăiești cu bucurie, că nu mai ai vitalitate și iubire de oameni și de viață. Te vei simți mereu agitat, stresat, dornic să faci încă ceva și încă ceva incapabil să te relaxezi chiar și atunci când crezi că o faci.
Vei realiza la un moment dat că te-ai îndepărtat de oameni, că nu mai ai prea mulți prieteni, că te abții să te exprimi din teama de a nu spune ceva greșit, de a nu fi judecat ca fiind mai puțin, sau neștiutor. Și în același timp te vei minți că tu știi mai bine, că tu știi tot, că tu ești cel mai bun ca să ascunzi toate imperfecțiunile tale de ochii conștientului.
<3
La un moment dat am făcut o meditație în care m-am întâlnit cu o parte din mine țiplă: trasă prin inel, cu ochelari negri , cu o rochie alb cu negru impecabilă, dreaptă și cu o expresie serioasă , aproape încruntată. Am simțit-o cum aproape tremură, era mai mult un tremur interior, o agitație fără seamăn, fără oprire , ca un bâzâit constant. Trebuia să facă, să realizeze, să acționeze, să nu stea. Nu avea voie să spună „nu știu” sau să arate că e supărată, frustrată, nemulțumită, confuză ori furioasă. Nu putea să lase ca ceilalți să vadă ca este imperfectă , doar își construise o imagine de zen, de perfecțiune, de om împlinit care le știe pe toate. I-am simțit durerea și încordarea și am văzut în spatele ei o fetiță care vroia doar să cadă la pământ și să plângă, să fie eliberată, să fie lăsată în pace, să nu mai trebuiască să fie perfectă. Am realizat că devenisem mama oricât de mult am vrut să nu se întâmple asta.
Am stat cu aceasta parte din mine și i-am explicat că se poate relaxa, că poate să aleagă să nu mai facă nimic dacă vrea. A acceptat foarte greu…dar când a început să se înmoaie copilul din spate devenea tot mai vizibil până când ea, cea perfectă s-a topit, a căzut, a lăsat loc copilului să plângă, să se simtă ușurat…
Ca fulgerul mi-au trecut prin cap toate momentele în care m-am abținut să scriu un comentariu ca să nu pară că nu știu ceva, am șters postare pentru a nu arăta cumva că sunt om și că ma doare, mi s-a spus că sunt prea serioasă, că par arogantă și rece și că par că le știu pe toate și sunt enervantă cumva din cauza asta. M-au străfulgerat apoi amintiri cu mine mică, un copil plin de viață, plin de bucurie și sclipire în ochi, plin de iubire pentru oameni, generos, bun și cald, afectuos și aproape de oricine avea nevoie. Am simțit fizic bucuria aceea, jovialitatea, plinătatea vieții.
Și atunci am realizat că asta sunt eu de fapt. Am realizat că e ziua în care perfecțiunea din mine moare și face loc umanității mele imperfecte. Mi-am amintit cum îi ziceam mamei mereu ” eu nu sunt tu, nu sunt ca tine”. Am simțit cum cobor de undeva de sus și mă așez în umanitatea mea, în căldura lacrimilor și a ușurării că nu mai trebuie să car perfecțiunea cu mine , că nu mai trebuie să știu tot sau să trăiesc în teama că aș putea spune ceva greșit, ceva care să nu fie conform cu imaginea mea perfectă. Atunci am realizat de ce mă simțeam obosită deși făceam ce-mi place, de ce aveam nevoie de zile libere des, de ce nu mai trăiam bucuria vieții în pofida faptului că aveam o viață minunată. Eram extenuată de întreținerea imaginii.
Atunci am realizat cât de primitoare și e eliberatoare este imperfecțiunea, acceptarea ei, cât de dulce este vulnerabilitatea în care mă aflam.
A fost nevoie să fac și eliberările necesare cu mama și tot ceea ce am preluat de la ea, ce mi-am însușit spunându-i că eu nu sunt ea, nu sunt așa, nu cred acele lucruri, eu sunt vulnerabilă, bleagă, generoasă, atentă cu ceilalți, uneori plâng prea ușor și sunt naivă, că eu iubesc oamenii și iubesc emoțiile mele și imperfecțiunile mele. I-am spus că nu mai doresc să fiu perfectă, să știu tot , să mă izolez, să cred că sunt superioară în vreun fel sau să cred că nu sunt suficientă. M-am luat pe mine înapoi.
După o viață întreagă de construit imagini, de trăit în funcție de părerile celorlalți, în teamă și agitație interioară,de perfecțiune închipuită și epuizare mentală și emoțională mă simt umană, vulnerabilă, imperfectă și plină de bucurie! Mă simt din nou copilul acela care nu a apucat să fie întinat de programările exterioare și care zâmbește, cu ochi plini de bucurie și strălucire fiecărei zile, fiecărui om, fiecărei întâmplări.